ICCJ. Decizia nr. 5333/2004. Civil

Prin acțiunea înregistrată la 18 noiembrie 2002 pe rolul Tribunalului Dâmbovița reclamantul P.N.B.N. a chemat în judecată SC T. SA Pucioasa și pe D.A. în calitate de funcționar al primei pârâte pentru:

- anularea actului administrativ nr. 1413 din 25 octombrie 2002 emis de SC T. SA,

- recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului din orașul Pucioasa și restituirea lui în natură,

- obligarea celor două pârâte în solidar la despăgubiri pentru paguba ce i s-a produs.

în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în temeiul Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a imobilului prin notificarea nr. 249 din 13 august 2001 trimisă prin executorul judecătoresc, Primăriei Pucioasa.

Această din urmă instituție a trimis notificarea detentorului precar, SC T. SA Pucioasa care respinge retrocedarea invocând, fără acte, că este proprietara imobilului, urmare privatizării.

Tribunalul Dâmbovița prin sentința civilă nr. 49 din 10 februarie 2003 a respins acțiunea împotriva primei pârâte ca nefondată și împotriva celei de-a doua pârât pentru lipsă de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că actul 1413 din 25 octombrie 2002 nu poate avea caracter de act administrativ, nefiind emis de organele administrației publice, instituții sau regii autonome. Actul este o adresă emisă de directorul SC T. și întocmită de avocat D.A. prin care petiționarul, care a adresat notificarea nr. 234/2001, de revendicare a imobilului aflat în posesia pârâtei SC T., este îndrumat să se adreseze A.P.P.S .-ului, întrucât imobilul revendicat este astăzi proprietatea SC T. SA, unitate privatizată.

A fost respins și capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului cu motivarea că "reclamantul nu a depus la dosar decizie sau dispoziție motivată asupra cererii sale de restituire în natură și care e prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001".

în această situație reclamantul avea la dispoziție calea unei acțiuni împotriva unității deținătoare pentru obligarea acesteia să emită actul respectiv.

în sfârșit capătul din acțiune privind daunele a fost respins, nedovedindu-se existența vreunui prejudiciu.

S-a constatat că D.A. nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

împotriva acestei soluții reclamantul a formulat apel care, prin decizia 124 din 23 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești, a fost respins ca nefondat.

Reclamantul a criticat soluția de fond pentru că nu s-a ținut cont de dovezile făcute în susținerea calității sale de moștenitor al bunicului patern, P.I. decedat, că este proprietarul terenului, conform titlului de proprietate nr. 83811/1997 emis de Comisia județeană Dâmbovița și că s-a dat curs susținerilor unității deținătoare, deși aceasta nu a produs dovezi că are în proprietate imobilul revendicat.

Pentru a respinge apelul Curtea de apel a considerat corectă motivarea instanței de fond în sensul că actul atacat nu are caracter de act juridic și nu produce efecte.

Instanța de apel a mai reținut că "se poate vedea prin actele dosarului că documentele pe care apelantul le-a depus nu reprezintă acte doveditoare ale dreptului de proprietate și care să ateste calitatea de moștenitor".

A reținut însă că pârâta SC T. SA a făcut dovada că este privatizată și că din patrimoniul său face parte imobilul revendicat.

S-a mai reținut că nu s-au administrat suficiente probe pentru stabilirea naturii juridice a imobilului (succesiunea proprietarilor și calitatea acestora).

Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curții de apel.

în esență recurentul a arătat că în mod nelegal i s-a respins acțiunea în revendicare într-o primă etapă (în fond) pentru că s-a îndreptat greșit împotriva SC T. SA în loc de A.P.P.S. iar într-o a doua etapă (în apel) că nu ar fi făcut dovada calității sale ca moștenitor și proprietar ignorându-se în acest fel actele depuse la dosar. S-a mai arătat că hotărârea este nelegală deoarece consideră că pârâta este proprietară și unitate comercială privatizată fără să se indice din ce documente rezultă aceste situații, în dosar neexistând asemenea probe.

Recurentul a mai arătat că deși pe parcursul procesului de apel pârâta SC T. SA a depus o decizie nr. 699 din 21 mai 2003 prin care i s-a respins cererea de restituire, instanța de apel nu face nici o referire la acest document și nici nu a analizat această decizie care este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Deși recurentul nu a indicat temeiul de drept, criticile sale se pot identifica în dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Criticile aduse de reclamantul-recurent sunt justificate și ca urmare recursul se va admite pentru considerentele de mai jos.

Este de remarcat în primul rând că instanța de fond a soluționat cauza pe cale de excepție. Tribunalul a considerat că actul atacat (1413/2002) nu întrunește condițiile legale pentru a fi considerat o decizie în sensul Legii nr. 10/2001, pe de o parte, iar pe de altă parte că reclamantul ar fi avut o acțiune separată îndreptată împotriva unității care a realizat privatizarea pârâtei.

Rezolvarea dată la Curtea de apel este greșită în primul rând sub aspectul neanalizării situației noi intervenite în apel, o decizie nr. 699 din 21 mai 2003 emisă de pârâtă de respingere a notificării petiționarului, deși este consemnat acest act atât în practicaua cât și în considerentele deciziei Curții, la enumerarea actelor depuse în dosarul de apel.

Unul din motivele de apel s-a referit în mod expres la inexistența deciziei, reclamantul fiind obligat să atace refuzul restituirii în modalitatea exprimării acestuia, aleasă de pârâtă.

în al doilea rând instanța de apel consideră legală soluția, respingerea acțiunii, pentru motive de fond (nedovedirea dreptului pretins, a naturii juridice a imobilului și a calității de succesor a reclamantului) ignorând că instanța de fond nu a făcut o astfel de analiză, soluția fiind dată pe excepție. Nici instanța de apel nu procedează la o judecată în fond a cauzei potrivit principiilor și regulilor procesuale cuprinse în art. 294 -298 C. proc. civ., deși se ajunge la o asemenea concluzie pentru respingerea apelului.

Este așadar necesar ca instanța de apel să rejudece apelul sub aspectele arătate mai sus, motiv pentru care a fost casată decizia civilă nr. 124 din 23 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și s-a trimis în acest scop dosarul aceleiași instanțe.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5333/2004. Civil