ICCJ. Decizia nr. 5666/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 348/2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâții D.D. și D.X.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că pârâții au reușit să răstoarne prezumția instituită de art. 492 C. civ., potrivit căreia proprietarul terenului este și proprietarul construcției până la proba contrarie.
împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv instanța de fond în mod greșit a apreciat prezumția de proprietate în favoarea apelantului ca având un caracter relativ și stabil nu poate dovedi prin construirea unui apartament la etajul 2 al imobilului un drept de proprietate, ci numai un drept de creanță.
Prin decizia civilă nr. 19A din 15 ianuarie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinței civile nr. 348 din 10 aprilie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, obligându-l la 7.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul D.D., reținându-se următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 16 iulie 1998 reclamantul a solicitat instanței să-i oblige pe pârâții D.D. și D.X. să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul nr.4, situat în București, invocând dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.
în cauză s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților, aceasta fiind modalitatea prin care cel ce se consideră proprietar neposesor supune analizei și verificării legalității posesia pârâților pe care îi consideră neproprietari în vederea stabilirii ordinii de preferință.
Obiectul litigiului este reprezentat de etajul 2 al imobilului, ce a fost construit de către stat după naționalizarea lui.
Asupra acestei construcții reclamantul a invocat principiul ascensiunii imobiliare prevăzut de art. 492 C. civ., ca izvor al dreptului său de proprietate. In acest sens reclamantul susținând că este proprietarul terenului este prezumat a fi și proprietarul construcției, iar constructorul de bună credință trebuie despăgubit conform art. 494 C. civ.
La rândul lor pârâții au susținut că titlul lor este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Decretului-lege nr. 61/1990, etajul pe care îl ocupă fiind construit din fondurile statului, iar pârâtul Consiliul General al Municipiului București a considerat că pârâții D. se bucură de un drept de superficie, constituit din dreptul de proprietate asupra apartamentului și dreptul de folosință asupra terenului aferent, drept născut la data pierderii posesie terenului de către stat.
Contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul pârâților a fost încheiat cu respectarea actelor normative în vigoare la acel moment.
S-a reținut că este de contestat că la data încheierii acestui contract ambele părți (atât vânzătorul SC R. SA, cât și cumpărătorii pârâții D.D. și D.X.) au fost de bună credință, prezumție ce nu a fost răsturnată.
Este adevărat că, principiul accesiunii este consacrat de art. 488 C. civ., care arată că tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.
Apelantul a invocat sentința civilă nr. 3309/1999 a Judecătoriei sectorului 4 București, prin care Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să-i lase în deplină proprietate imobilul în discuție.
S-au mai invocat dispozițiile art. 494 C. civ. potrivit căruia proprietarul terenului pe care s-au edificat construcții de către a treia persoană, cu materialele ei, devine proprietarul lor prin accesiune, succesiunea fiind unul dintre modurile de dobândire a proprietății conform art. 645 C. civ.
Instanța de apel a reținut corect aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. în cauză, pârâții apreciind în cadrul acțiunii în revendicare reclamantului un titlu valabil mai bine caracterizat.
De asemenea, s-a apreciat interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1204 C. civ., potrivit cărora, se poate opune unei părți mărturisirea ce a făcut înaintea începerii judecății sau în cursul judecății față de mențiunile din procesul verbal nr. 1735 din 6 decembrie 1999, întocmit de Consiliul Local al Municipiului București, în care se arată că, etajul 2 construit din fondurile statului prin supraetajare rămâne în proprietatea statului.
împotriva deciziei civile nr. 19A din 15 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs în termen reclamantul C.I., bazat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a arătat, în esență, că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și anume a dispozițiilor art. 480,art. 482 și art. 494 C. civ.
în dezvoltarea criticii aduse hotărârii recurate se arată că, deși acțiunea a fost întocmită formal pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin soluția dată s-au încălcat normele care reglementează atât dreptul de proprietate, cât și cele pe care privind modalitatea în care poate opune transferul dreptului de proprietate către stat și al dobândirii dreptului de proprietate.
Se învederează că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în temeiul art. 480 C. civ., intimații D. au făcut dovada dreptului lor de proprietate prin prezentarea contractului de vânzare cumpărare prin care au dobândit imobilul, contract ce a fost încheiat prin fraudă la lege și în frauda drepturilor și intereselor recurentului.
De asemenea, se arată că greșit s-a reținut buna credință a părților contractante, în condițiile în care nu s-a invocat reaua credință, recurentul solicitând să se constate dobândirea dreptului său de proprietate asupra etajului 2 al imobilului prin accesiune imobiliară, impunându-se numai compararea titlurilor.
în fine, se pretinde încălcarea dispozițiilor art. 494 alin. final C. civ. potrivit cărora "constructorul de bună credință nu poate solicita decât valoarea materialelor și prețul muncii, ori, suma reprezentând creșterea valorii fondului".
Recursul este nefondat.
Criticile formulate de recurent nu sunt de natură a duce la schimbarea soluției dată de către instanța de fond și menținută de către cea de apel.
Nu s-a putut reține mai bine caracterizat titlul reclamantului recunoscut prin compararea titlurilor opuse de părți și întemeiate pe izvoare juridice diferite.
Prin acțiunea pronunțată de reclamant, în revendicare s-a reținut că efectul urmărit a fost redobândirea posesiei imobilului în alcătuirea ce exista la momentul când a fost preluat de stat.
Nu se pot contesta dispozițiile art. 492 C. civ. care instituie prezumția potrivit căreia proprietarul terenului este și proprietarul construcției până la o probă contrată.
în cauză pârâții au răsturnat prezumția de proprietate asupra etajului 2 al imobilului, dovedind că statul a fost proprietarul acestei construcții, care, prin contractul de vânzare prezentat instanței a transmis proprietatea pârâților D.D. și D.X.
în această împrejurare, corect s-a reținut că în speță, nu-a aplicabile dispozițiile art. 494 C. civ., deoarece statul nu a fost un simplu constructor de bună credință pe terenul altuia, ci proprietarul imobilului construit, care în condițiile desființării titlului său de proprietate asupra terenului, urmează ca el sau succesorii lui în drepturi să își reglementeze un drept de folosință asupra respectivului teren.
în plus, este de observat că în procesul verbal nr. 1735 din 6 decembrie 1994 întocmit de Consiliul Local al Municipiului București reclamantul când a preluat imobilul, a menționat că etajul 2 construit din fondurile statului prin supraetajare, rămâne în proprietatea statului. Aceasta echivalează cu o mărturisire făcută anterior începerii judecății sau în cursul judecății, de natură a contura aspecte legate de persoana proprietară a etajului imobilului, chiar dacă nu poate fi opusă părții adverse conform art. 1204 C. civ., pentru că mărturisirea nu s-a făcut într-un cadru legal și cu formalismul prevăzut de lege.
De fapt, intimații pârâții nu sunt numai posesori ai apartamentului de la etajul 2 al imobilului, întrucât ei îl posedă în calitate de proprietari potrivit actului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii și nu pot pierde această calitate decât în urma desființării pe cale judecătorească a titlului lor. Ei sunt dobânditori de bună credință și în această situație actul lor de proprietate nu este susceptibil de desființare, întrucât la momentul încheierii actului au avut credință că vânzătorul avea toate însușirile cerute de lege pentru a le putea transmite proprietatea.
Pentru aceste considerente, recursul fiind nefondat, a fost respins conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5333/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5805/2004. Civil → |
|---|
