ICCJ. Decizia nr. 541/2004. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.541.
Dosar nr.34579/1/2004
Nr. vechi 12069/200.
Şedinţa publică din 2 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1060 din 16 decembrie 1999, Tribunalul Constanţa, secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.C., I.D.M. şi P.C.C. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, oraşul Eforie Sud prin primar, Consiliul local al oraşului Eforie Sud şi SC C.S. Eforie Sud, i-a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Eforie Sud, compus din 2 400 mp teren şi corpurile de construcţii A şi B, a admis în parte cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC R.G.V. SRL, i-a obligat pe reclamanţi să respecte contractul de locaţiune nr. 688 din 13 februarie 1992, a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie formulată de intervenienţii B.Z. şi B.L., a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC R.G.V. SRL, precum şi capătul de cerere formulat de reclamanţi având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC U.S. SRL şi pârâţii B.Z., B.L., S.M. şi S.N..
Prin Decizia civilă nr. 183 din 6 iulie 2000, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa şi a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC U.S. SRL şi pârâţii B.Z., B.L., S.M. şi S.N., a respins cererile de intervenţie formulate de intervenienţii SC R.G.V. SRL, B.Z. şi B.L., precum şi apelurile declarate de SC C.S. S.A. şi SC R.G.V. SRL
Prin Decizia civilă nr. 1014 din 13 martie 2003 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii S.M., S.N., SC U.S. SRL şi de intervenienţii B.Z. şi B.N., a casat Decizia civilă nr. 183 din 6 iulie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţi, a respins recursul declarat de recurenta SC R.G.V. SRL şi a menţinut restul dispoziţiilor deciziei.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 248 din 16 decembrie 2003, prin care a admis apelurile declarate de reclamanţii B.C., I.D.M. şi P.C.C., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1060 din 16 decembrie 1999 a Tribunalului Constanţa, a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC R.G.V. SRL, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâta SC C.S. S.A. şi de interevnienta SC R.G.V. SRL şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii şi-au dovedit, prin probele administrate în cauză, calitatea procesuală activă, respectiv dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, precum şi faptul că autorii lor, de la care a fost preluat imobilul, erau exceptaţi de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece erau intelectuali.
Totodată, a reţinut că suprafaţa de teren care a aparţinut autorilor reclamanţilor este de 2 400 mp, aşa cum a fost identificată prin raportul de expertiză, iar terenul în suprafaţă de 397, 20 mp pentru care intervenienţilor B.Z. şi B.N. li s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune face parte din suprafaţa de 2 400 m.; comparând cele două titluri , instanţa a reţinut că cel al reclamanţilor este preferabil, faţă de autenticitatea catului de proprietate al acestora, de vechimea sa şi de înscrierea în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare.
Referitor la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii B. şi S., curtea de apel a reţinut că nu s-a dovedit reaua-credinţă a cumpărătorilor şi complicitatea la fraudă a acestora, invocate de reclamanţi ca motiv de nulitate a contractelor.
În acest sens, curtea arată că nu s-a dovedit de către reclamanţi că aceştia au notificat sau au înştiinţat în vreun fel pe chiriaşii imobilului despre intenţia de a-l revendica şi nici nu au formulat vreo acţiune în revendicare împotriva acestora.
Apartamentele au fost vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care la data încheierii contractelor, conform art. 9 şi art. 14 din lege, pe rolul instanţelor nu exista nici o acţiune în revendicare de care să aibă cunoştinţă părţile.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, criticând-o numai sub aspectul soluţiei date capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În motivarea cererii, recurenţii invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au formulat următoarele critici, pe care însă nu le-au structurat corespunzător celor trei texte de lege menţionate:
Decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care instanţa înlăturat apelul lor.
Astfel, în motivarea apelului reclamanţii arătaseră că încă din 24 august 1993 au s-au adresat primăriei oraşului Eforie Sud pentru restituirea imobilului, iar ulterior au formulat şi alte cereri cu conţinut asemănător.
Încă de la acea dată, primăria, ca şi SC U.S. SRL, care făcea parte din structura organizatorică a cesteia au cunoscut că imobilul este naţionalizat şi este revendicat de reclamanţi.
Instanţa a omis să analizeze aceste aspecte, ca şi frauda la lege, pe care reclamanţii au invocat-o în motivarea cererii.
Cum imobilul a fost preluat de sat cu nerespectarea art. II din Decret nr. 92/1950, fără titlu, acesta nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Din contractele de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi nu rezultă cine era proprietarul imobilului, cine a aprobat cererile chiriaşilor, cine este titularul dreptului de proprietate, care este situaţia juridică a imobilului, astfel încât cumpărătorii nu se găsesc la adăpostul bunei-credinţe.
SC U.S. SRL nu putea fi proprietar aparent, fiind de notorietate că nu avea decât prerogativa administrării imobilului.
Cumpărătorii au cunoscut din fişa imobilului şi din foaia matricolă cine era adevăratul proprietar, cât şi demersurile reclamanţilor pentru redobândirea imobilului.
Din nici o dispoziţie a Legii nr. 112/1995 nu rezultă obligaţia notificării chiriaşilor.
Astfel, aceştia nu se pot prevala de o eroare comună şi invincibilă, greu de descoperit asupra proprietarului, lipsită de orice culpă şi îndoială.
Recurenţii au solicitat casarea în parte a deciziei atacate, admiterea apelului lor, modificarea în parte a sentinţei şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 17 şi 20 încheiate la 30 decembrie 1996 între pârâţii SC U.S. SRL, S.M., S.N., B.Z. şi B.L.
Intimaţii B.Z. şi B.L. au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
S-a depus la dosar întâmpinare şi de către SC T.H.R.M.N. SA, în legătură cu care, prin încheierea de dezbateri din 2 iunie 2006, Înalta Curte a constatat că nu are calitate procesuală în cauză.
Recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurenţilor, Decizia atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar acestea nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura pricinii, pentru a face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, respectiv adresa din 24 august 1993, prin care reclamanţii au solicitat Primăriei oraşului Eforie Sud restituirea imobilului, nu poate conduce la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei, deoarece, în raport de motivele pentru care instanţa a menţinut contractele de vânzare-cumpărare, această probă nu este hotărâtoare.
Astfel, o atare probă este menită să ateste că vânzătorul fusese înştiinţat, anterior încheierii contractelor, că moştenitorii foştilor proprietari ai imobilului au iniţiat demersuri pentru redobândirea proprietăţii.
Or, instanţa a reţinut că cei care nu au avut cunoştinţă despre aceste demersuri au fost chiriaşii cumpărători; în această situaţie, instanţa a desprins concluzia că aceştia au acţionat cu bună-credinţă şi a înlăturat susţinerea reclamanţilor referitoare la pretinsa complicitate la fraudă a părţilor contractante.
Criticile prin care recurenţii tind la reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea din Decizia atacată, printr-o reinterpretare a probelor administrate nu pot face obiect de analiză în recurs, deoarece nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei.
Astfel, Înalta Curte poate verifica numai dacă, în raport de situaţia de fapt reţinută, s-a produs vreo încălcare a legii, care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ceea ce a reţinut instanţa de apel este faptul că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, chiriaşii-cumpărători nu au avut cunoştinţă despre existenţa vreunui demers din partea reclamanţilor în vederea redobândirii imobilului care a aparţinut autorilor lor.
Cum Legea nr. 112/1995 prevedea posibilitatea cumpărării de către chiriaşi a imobilelor prelate de stat, care nu se restituiau în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestuia, pârâţii au acţionat cu bună-credinţă la momentul contractării.
Faptul că, ulterior, prin hotărâre judecătorească s-a stabilit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu nu influenţează atitudinea subiectivă a părţilor din momentul încheierii contractelor.
Prin urmare, neexistând rea-credinţă şi complicitate la fraudă a cumpărătorilor, în mod legal instanţele au menţinut contractele de vânzare-cumpărare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menţine Decizia şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.I.M., I.D.M. şi P.C.C. împotriva deciziei nr. 248 din 16 decembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6279/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5142/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
