ICCJ. Decizia nr. 5801/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5801
Dosar nr. 7478/200.
Şedinţa publică din 21 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă introdusă la 18 iunie 2001 reclamantele S.M. şi D.D. au chemat în judecată pe pârâţii H.I.T., Ţ.R. şi Ţ.V. solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 910 din 2 august 2000 la Biroul notarului public Ş.O.I. din Deva, prin care primul pârât a vândut secunzilor terenul în suprafaţă de 4.399 mp situat în intravilanul comunei Dobra, judeţul Hunedoara, înscris în C.F. 7/N Dobra, cu nr. top. 1342/2, arătat de vânzător ca fiind dobândit prin moştenire de la defunctul HG
Motivând acţiunea, reclamantele au arătat că terenul obiect al contractului intervenit între pârâţi face parte din trupul de teren în suprafaţă de 19.500 mp situat în punctul „Hisman" înscris în C.F. 122 top 2227, 2228 şi 2229 pe numele reclamantelor în calitate de moştenitoare ale autorilor lor U.A. şi G.A., cărora le-a fost emis şi titlul de proprietate nr. 1467/35 din 10 iulie 1995 de către Comisia judeţeană Hunedoara pentru aplicarea Legii nr. 18/1991.
Prin întâmpinarea din 14 august 2001 pârâtul H.I.T. a cerut respingerea acţiunii arătând că a dobândit dreptul de proprietate prin titlul de proprietate nr. 13934/20 din 17 septembrie 1998 emis de Comisia judeţeană Hunedoara pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 în calitate de moştenitor al defunctului HG şi a vândut terenul pârâţilor Ţ., care sunt dobânditori de bună-credinţă.
Pârâţii Ţ. nu au formulat apărări.
Prin sentinţa civilă nr. 1331 din 24 aprilie 2002 Judecătoria Deva a respins acţiunea cu motivarea că, potrivit raportului de expertiză tehnică necontestat de părţi, terenul în litigiu este înscris atât în titlul de proprietate emis reclamantelor în temeiul Legii nr. 18/1991, cât şi în cel emis pârâtului H.I.T., convingerea instanţei fiind că, prin titlul de proprietate emis reclamantelor, nu le-a fost atribuit terenul, acesta fiind atribuit pârâtului H.I.T. prin titlul de proprietate care i-a fost eliberat.
Apelul declarat de reclamante a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1895 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă.
Prin Decizia civilă nr. 1733 din 10 septembrie 2003 Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul declarat de reclamanta D.D. (în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a reclamantei S.M., decedată între timp) şi de M.A.(în calitate de moştenitoare a reclamantei iniţiale S.M.), a casat Decizia nr. 1895 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Hunedoara şi a reţinut cauza spre rejudecare ca instanţă de apel.
Rejudecând apelul, Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 526/A din 17 decembrie 2003, l-a admis şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe în sensul că a admis acţiunea, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţi şi a obligat pe aceştia la plata de cheltuieli de judecată către reclamante în sumă de 3.500.000 lei.
Instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu este proprietatea reclamantelor, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică şi din titlul de proprietate nr. 1467/36 din 10 iulie 1995, care trebuia să cuprindă şi parcela 1342/2 pentru că proprietare tabulare asupra imobilului înscris în C.F. 122 Dobra sunt reclamantele, în timp ce titlul de proprietate nr. 13934/20 din 17 septembrie 1998 cuprinde parcelele nr. 365/11, nr. 365/8, iar cu rea-credinţă, fără a depune la C.F. documentele ce emană de la comisia judeţeană, pârâtul H.I.T. şi-a intabulat într-o foaie de proprietate nedefinitivă dreptul de proprietate asupra terenului proprietatea reclamantelor şi apoi pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii H.I.T., Ţ.R. şi Ţ.V., solicitând casarea acesteia şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
Motivându-şi recursul, pârâtul H.I.T. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată că instanţa de apel a admis o acţiune inadmisibilă, neobservând că reclamantele aveau altă cale dacă se pretind lezate în drepturile lor, că pârâţii au încheiat contractul cu bună-credinţă, că nu există nici un caz de nulitate absolută a contractului şi că, în realitate terenul a fost proprietatea pârâtului şi nu a reclamantelor.
Aceleaşi motive de recurs sunt invocate şi dezvoltate de pârâţii Ţ.R. şi Ţ.V., în plus făcând trimitere la mai multe decizii de speţă ale instanţei supreme.
Recursurile sunt întemeiate pentru cele ce succed.
Obiect al procesului de faţă este constatarea nulităţii absolute pentru cauză ilicită a contractului prin care pârâtul H.I.T. a vândut pârâţilor Ţ.R. şi Ţ.V. lucrul altuia, anume terenul pretins de reclamante a fi proprietatea lor.
Potrivit art. 968 C. civ., cauza este ilicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
În legislaţia civilă nu numai că nu este interzisă vânzarea bunului altuia, dar, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1895 şi urm. C. civ., titlul translativ de proprietate care emană de la un neproprietar este una din condiţiile cerute pentru a se putea dobândi proprietatea prin uzucapiune de 10 – 20 ani.
Nu trebuie înţeles, însă, că adevăratul proprietar se află la discreţia celor ce doresc să dispună de bunurile sale.
Prin vânzarea bunului său de către o altă persoană, adevăratul proprietar nu îşi pierde dreptul, ci, dacă bunul se află în posesia altei persoane, poate recurge la acţiunea în revendicare, cât timp nu a intervenit uzucapiunea, iar dacă stăpâneşte bunul va putea opune dreptul său de proprietar celui ce invocă drept titlu actul încheiat cu un neproprietar.
În consecinţă, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi nu este prohibit de lege şi nici contrar bunelor moravuri sau ordinii de drept, şi deci nu era lovit de nulitate absolută, reclamantele nu puteau solicita cu temei constatarea nulităţii.
Statuând contrariul prin Decizia recurată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre esenţial nelegală, ceea ce constituie caz de recurs potrivit prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru cele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., recursurile de faţă vor fi admise, iar Decizia atacată va fi modificată în sensul că apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei primei instanţe va fi respins ca nefondat.
Casând astfel în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 277 C. proc. civ., reclamantele D.D. şi M.A. vor fi obligate în solidar la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată făcute de fiecare în recurs, aşa cum sunt dovedite prin înscrisurile depuse, anume suma de 2.028.500 lei către pârâtul H.I.T. şi suma de 8.028.500 lei către pârâţii Ţ.R. şi Ţ.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii H.I.T., Ţ.R. şi Ţ.V. împotriva deciziei civile nr. 526 A din 17 decembrie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantele D.D. şi M.A. împotriva sentinţei civile nr. 1331/2002 a Judecătoriei Deva.
Obligă în solidar pe reclamantele D.D. şi M.A. să plătească pârâtului H.I.T. suma de 2.028.500 lei şi pârâţilor Ţ.R. şi Ţ.V., suma de 8.028.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5781/2004. Civil. Nulitate absol. contr.... | ICCJ. Decizia nr. 5814/2004. Civil → |
|---|
