ICCJ. Decizia nr. 5814/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5814
Dosar nr. 5604/200.
Şedinţa publică din 22 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată la data de 2 decembrie 1998 Judecătoriei Sinaia, reclamantul V.D.F. a chemat în judecată pârâta SC S. SA Sinaia solicitând să se dispună obligarea acesteia de a-i lăsa în liniştită proprietate şi posesie imobilul situat în oraşul Sinaia, numit „Vila Albina" şi terenul aferent de 1437 mp.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al defuncţilor săi părinţi V.A. şi V.V., proprietarii originari ai imobilului. În anul 1948 bunul a fost rechiziţionat fără plata vreunei indemnizaţii iar în 1950, pentru a se da operaţiunii o aparenţă de legalitate, a fost inclus în anexele Decretului nr. 92, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. II din acest act normativ întrucât tatăl reclamantului a fost profesor universitar şi consilier juridic iar mama casnică.
Prin încheierea de şedinţă de la 10 februarie 1999 s-a dispus, la cererea pârâtei SC S.I. SA, introducerea în cauză, ca intervenientă forţată, a pârâtei SC S. SA, administratorul imobilului în litigiu.
Ulterior, prin încheierile de la 8 iunie 1999 şi 16 iunie 1999 au fost introduşi în cauză, la cererea pârâtei SC S. SA, în calitate de chemaţi în garanţie Consiliul local Sinaia, Primăria Sinaia şi Fondul Proprietăţii de Stat cu motivarea că bunul revendicat face parte din domeniul public de interes local şi este în curs de privatizare; aceeaşi pârâtă a cerut să i se acorde un drept de retenţie asupra imobilului.
Printr-o cerere completatoare a acţiunii reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 98 din 31 martie 1995 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat, în calitate de vânzător şi Asociaţia S., Programul Acţiunilor Salariaţilor în calitate de cumpărătoare, cu motivarea că părţile au fost de conivenţă frauduloasă, cunoscând că pe rolul instanţelor se află o altă acţiune în revendicarea imobilului.
În fine, pârâta SC S.I. SA a formulat cerere de chemare în judecată a titularilor dreptului asupra bunului în litigiu, respectiv Asociaţia S.I., PAS şi Asociaţia S. PAS.
Prin sentinţa civilă nr. 156 din 22 februarie 2000, Judecătoria Sinaia a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamant şi, constatând că valoarea imobilului revendicat este mai mare de 150.000.000 lei, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 2 lit. b) C. proc. civ. şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova.
Soluţionând cauza ca instanţă de fond, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 126 din 11 mai 2001 a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtele SC S.I. SA şi Asociaţia PAS Sinaia şi a admis acţiunea în revendicare, astfel cum a fost completată şi precizată în sensul că a obligat pârâtele SC S. SA, SC S.I. SA şi Asociaţia PAS Sinaia să lase reclamantului în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Sinaia, compus din construcţie, Vila „Albina" şi teren în suprafaţă de 1458 mp conform rapoartelor de expertiză tehnică.
Prin aceeaşi sentinţă tribunalul a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 98/1995 încheiat între FPS (devenit A.P.A.P.S.) şi Asociaţia PAS Sinaia având ca obiect înstrăinarea imobilului; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a FPS şi a admis excepţia ridicată de acesta din urmă privind lipsa calităţii procesuale active a pârâtei SC S. SA de a formula cerere de chemare în garanţie; s-a respins cererea SC S. SA privind arătarea titularului dreptului şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, sub un prim aspect că în precedentul litigiu care s-a purtat între părţi cu privire la acelaşi imobil nu s-a soluţionat fondul cauzei astfel încât nu poate opera autoritatea de lucru judecat.
Tribunalul a mai stabilit că imobilul revendicat a aparţinut autorilor reclamantului şi a fost naţionalizat în mod abuziv, cu încălcarea evidentă a prevederilor art. I şi II din Decretul nr. 92/1950. Imobilul a constituit casa de vacanţă a familiei şi chiar locuinţă statornică iar părinţii reclamantului, profesor universitar şi casnică, erau exceptaţi de la măsura naţionalizării, nefăcând parte din categoria „exploatatorilor".
În fine, s-a considerat că actul de vânzare-cumpărare nr. 98 din 31 martie 1995, prin care FPS a înstrăinat Asociaţiei PAS Sinaia 70% din capitalul social al SC S. SA, ce cuprindea şi Vila „Albina" cu terenul aferent este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat după pronunţarea sentinţei nr. 1519 din 30 martie 1995 a Judecătoriei Câmpina prin care se admisese acţiunea în revendicare formulată de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri pârâtele SC S.I. SA, SC S. SA, Asociaţia PAS Sinaia şi A.P.A.P.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 111 din 29 octombrie 2001 a respins toate apelurile ca neîntemeiate, reţinând în esenţă că:
- reclamantul a făcut dovada că este unicul moştenitor al părinţilor săi, proprietarii originari ai imobilului;
- bunul a fost rechiziţionat în anul 1948 şi apoi naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. II din acest act normativ; trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului este în afară de orice dubiu;
- bunul revendicat în prezent este practic acelaşi cu cel naţionalizat, expertizele tehnice efectuate constatând modificări nesemnificative;
- perfectarea actului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1995 către FPS şi Asociaţia PAS Sinaia s-a făcut în frauda drepturilor adevăratului proprietar, după ce prin sentinţa civilă nr. 1519/1995 a Judecătoriei Câmpina imobilul fusese retrocedat reclamantului;
- autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. nu poate fi reţinută în cauză; este reală împrejurarea că prin Decizia civilă nr. 2736 din 17 noiembrie 1995 a Tribunalului Prahova a fost schimbată în totalitate sentinţa civilă nr. 1519/1995 a Judecătoriei Câmpina, respingându-se acţiunea în revendicare a reclamantului însă această soluţie nu a fost una de fond, instanţa de apel constatând doar, în lumina deciziei nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, că instanţele judecătoreşti nu au competenţa materială de a rezolva astfel de cereri;
- pârâta SC S. SA, fiind terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, nu poate formula pretenţii în legătură cu acest act şi nu are nici calitate procesuală activă în cererea de chemare în garanţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâtele SC S.I. SA, Asociaţia PAS Sinaia, SC S. SA şi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (A.P.A.P.S.), devenită pe parcursul soluţionării căii de atac A.V.A.S.
Părţile au depus la dosarul cauzei înscrisuri în temeiul art. 305 C. proc. civ.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
La data de 22 septembrie 2003 s-a făcut declaraţie de către recurenta-pârâtă SC S.I. SA, prin reprezentanţii legali, în sensul renunţării la judecarea recursului, astfel încât Înalta Curte va lua act de această manifestare de voinţă.
În recursurile lor, pârâtele Asociaţia PAS Sinaia şi SC S. SA au formulat critici identice, invocând art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. şi arătând că:
- în mod greşit a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, toate condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. fiind cumulativ întrunite;
- reclamantul s-a adresat anterior formulării acţiunii comisiei constituite în baza Legii nr. 112/1995, care a şi stabilit despăgubiri în favoarea lui, ceea ce înseamnă că el a achiesat la ideea preluării imobilului cu titlu;
- nu s-au făcut dovezi certe în sensul că autorul reclamantului era exceptat de la naţionalizare şi nici asupra identităţii dintre imobilul trecut în proprietatea statului şi cele revendicat;
- în mod nejustificat a fost respinsă cererea de chemare în garanţie.
În recursul său, A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) a criticat hotărârile pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că:
- nu are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni iar nu de bunuri; fostul FPS nu a fost nici un moment proprietarul bunurilor din patrimoniul SC S. SA;
- contractul de vânzare-cumpărare nu s-a făcut în frauda intereselor reclamantului, căruia nu i s-a produs nici un prejudiciu.
Examinând întregul material probator administrat în fazele procesuale succesive, în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate. Ambele instanţe au analizat în mod coroborat dovezile administrate şi au rezolvat legal principalele probleme de drept ale cauzei în sensul considerentelor ce succed.
Cu privire la criticile comune cuprinse în recursurile declarate de pârâtele SC S. SA şi Asociaţia PAS Sinaia se reţin următoarele:
- Problema autorităţii de lucru judecat a fost soluţionată corect de către instanţe prin respingerea excepţiei.
Este de principiu, sub acest aspect, că poate fi pusă în discuţie autoritatea de lucru judecat, în întreita ei identitate de obiect, cauză şi părţi, numai dacă cele două judecăţi soluţionează fondul litigiului. Or, Decizia civilă nr. 2736din 17 noiembrie 1995 a Tribunalului Prahova, deşi pronunţată în precedenta acţiune în revendicare a reclamantului, nu a rezolvat fondul ci a constatat, în lumina deciziei nr. 1/1995 a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, că instanţele judecătoreşti nu aveau, la acel moment, competenţa materială de a soluţiona astfel de pricini; litigiul a fost deci tranşat pe excepţie, fără să se facă nici o apreciere cu privire la temeinicia ori, dimpotrivă, lipsa de justeţe a pretenţiilor reclamantului;
- În privinţa celui de-al doilea motiv de recurs, este reală împrejurarea că reclamantul s-a adresat în anul 1995 Comisiei constituite în baza Legii nr. 112/1995, solicitând restituirea imobilului în natură; comisia i-a acordat despăgubiri iar reclamantul nemulţumit a atacat Decizia în instanţă, în prezent constatându-se perimarea contestaţiei în contextul în care s-a formulat acţiunea de faţă; în orice caz însă această împrejurare nu semnifică, aşa cum se susţine în recurs, vreo achiesare a reclamantului la teza valabilităţii titlului statului şi nu implică nici o posibilitate ca aceasta să obţină două titluri pentru acelaşi imobil.
Referitor la cel de-al treilea motiv comun de recurs al pârâtelor, Înalta Curte reţine de asemenea caracterul nefondat al criticilor.
Cu înscrisuri oficiale necontestate s-a făcut dovada certă că tatăl reclamantului a fost toate viaţa sa profesională cadrul didactic universitar şi consilier juridic iar mama casnică, categorii sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950. Construcţia simplă, pentru nevoile unei sigure familii, a fost edificată în regie, cu plata în rate, ceea ce atestă că, fie şi în concepţia legiuitorului de la 1950, autorii reclamantului nu erau nişte „exploatatori de locuinţe" iar casa lor de vacanţă nu ar fi trebuit, din punct de vedere legal, să fie naţionalizată.
În privinţa susţinerii că nu s-a făcut dovada identităţii între imobilul trecut în proprietatea statului şi cel supus revendicării aceasta este de asemenea neîntemeiată.
Instanţele au comparat situaţia de pe teren, constatată prin expertiza ing. G. cu autorizaţia nr. 4091/1943, cu planurile arh. R., cu celelalte înscrisuri şi a concluzionat că imobilul existent în prezent şi revendicat este acelaşi cu cel edificat de autorii reclamantului în anul 1943. Faptul că în interior s-au produs unele compartimentări şi amenajări de către pârâţi, pentru a-l exploata în scop turistic, nu are nici o relevanţă cu privire la identitatea imobilului, care are aceleaşi temelii, aceeaşi suprafaţă construită, acelaşi număr de nivel şi amplasament pe teren.
În fine, referitor la chemarea în garanţie a statului, respinsă în mod corect de către instanţe, este relevantă împrejurarea că din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare rezultă că acesta a fost încheiat între FPS Bucureşti în calitate de vânzător şi pârâta Asociaţia PAS Sinaia în calitate de cumpărător; aşadar, pârâta-recurentă SC S. SA nu a fost parte contractantă iar pârâta-cumpărătoare Asociaţia PAS Sinaia nu a formulat cerere de chemare în garanţie, deci nu are, sub acest aspect, legitimarea de a pune în discuţie o asemenea problemă în recurs.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către A.P.A.P.S. (actualmente A.V.A.S.), acesta este de asemenea neîntemeiat.
Pârâta-recurentă are calitate procesuală pasivă întrucât prin acţiunea completată reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a unui contract în care ea avea calitatea de vânzător. Este deci în conformitate cu principiile elementare de drept ca validitatea unui act juridic să se dezbată în contradictoriu cu părţile contractante şi numai în ipoteza contrară recurenta ar fi fost prejudiciată.
Fraudarea intereselor reclamantului a fost în mod corect reţinută de către instanţe în condiţiile în care bunul era litigios şi figurează ca atare, Vila „Albina", în lista anexă a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni iar cumpărătorul se obligă să nu înstrăineze bunul respectiv timp de 10 ani.
Lezarea intereselor reclamantului este în acest caz evidentă, astfel încât nici una dintre criticile formulate nu poate fi primită.
Aşa fiind, cum hotărârile pronunţate în cauză sunt în întregime legale şi temeinice, recursurile vor fi respinse ca nefondate conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II – a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de A.V.A.S. şi Asociaţia PAS Sinaia şi SC S. SA împotriva deciziei nr. 111 din 29 octombrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
Ia act de renunţarea SC S.I. SA la recursul declarat împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5801/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5682/2004. Civil → |
|---|
