ICCJ. Decizia nr. 6117/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la 8 februarie 2001, reclamanta B.D. a chemat în judecată pe pârâții Ș.M. și Ș.G. pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să dispună anularea contractului de întreținere autentificat sub nr. 39 din 12 ianuarie 2000 și evacuarea pârâților din imobilul situat în București, pentru lipsă de titlu.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu B.D. la 31 martie 1956, după doi ani de concubinaj, inițial, pe terenul de la adresa mai sus indicat, fiind o singură cameră, care apoi, prin contribuție comună a fost transformată într-o construcție cu parter și etaj, compusă din 5 camere, garaj și dependințe.
După 44 ani, B.D. a înstrăinat imobilul pârâților Ș.M. și Ș.G. fără a avea consimțământul reclamantei, astfel încât contractul este lovit de nulitate absolută conform art. 35 alin. (2) C. fam.
Prin sentința civilă nr. 8444 din 3 decembrie 2001, Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea, a dispus anularea contractului de întreținere autentificat sub nr. 39 din 12 ianuarie 2000 încheiat între B.D. și pârâți, a dispus evacuarea acestora din imobil și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, că prin îmbunătățirile aduse imobilului în timpul căsătoriei s-a ajuns la transformarea construcției inițiale de o cameră, la un imobil cu o structură nouă compus din parter (cu garaj, dormitor, hol, baie, bucătărie, sufragerie, debara, beci) și etaj (bucătărie, sufragerie, dormitor, baie, hol) ce a devenit bun comun, în sensul prevăzut de art. 30 C. fam. și că, din probele administrate a rezultat, fără putință de tăgadă, că a lipsit consimțământul reclamantei la perfectarea contractului mai sus amintit.
Ca atare, s-a concluzionat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam., care consacră principiul potrivit căruia nici unul dintre soți nu poate face acte de dispoziție fără consimțământul expres al celuilalt, și că, în lipsa acordului ambilor soți, actul astfel încheiat este susceptibil de a fi sancționat cu nulitatea relativă.
Sentința pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București a fost apelată de pârâții Ș.M. și Ș.G. , iar prin decizia nr. 1610 din 4 iulie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a schimbat în tot hotărârea instanței de fond și a respins acțiunea ca nefondată.
Astfel, în considerentele deciziei s-a reținut că nu a fost dovedit caracterul de bun comun al imobilului reprezentând construcția edificată pe teren, iar cu privire la situația juridică a acestuia din urmă este de necontestat că terenul a constituit bun propriu al defunctului B.D.
S-a mai apreciat că, acceptarea de către reclamanta B.D. a întreținerii, conform obligației asumate de pârâți în contractul a cărui anulare s-a solicitat, are valoarea unei confirmări tacite a actului de către reclamantă, cu privire la care subzistă obligația de garanție pentru evicțiune, reglementată de prevederile art.1337 C. civ.
Hotărârea instanței de apel a făcut obiectul criticilor formulate de reclamantă pe calea recursului declarat în cauză și expuse în conținutul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 438 pronunțată la 26 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat în parte hotărârea tribunalului, în sensul că a admis în parte apelul pârâților și a schimbat în parte acțiunea, prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de anulare a contractului de întreținere nr. 39 încheiat la 12 ianuarie 2000 privind terenul în suprafață de 91,26 mp situat în București.
Instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea, reținând, în esență că terenul și construcția ridicată pe acesta au fost proprietate devălmașă a defunctului B.D. și a primei sale soții, L.D., astfel că urmare a desfacerii căsătoriei și tranzacției încheiate, imobilul (teren și construcție) a devenit proprietatea exclusivă a lui B.D.
Datorită îmbunătățirilor aduse imobilului în timpul celei de-a doua căsătorii a lui B.D. și D.B., construcția existentă inițial pe teren a fost transformată într-un imobil nou, ce a devenit bun comun al soților B.
Prin același contract s-a prevăzut că beneficiarul obligației de întreținere nu este exonerat de răspunderea pentru evicțiune și s-a precizat că această convenție sinalagmatică are caracter aleatoriu, iar efectul translativ al dreptului de proprietate poartă asupra construcției, bun comun al soților, fiind necesar consimțământul expres al ambilor (în speță și al reclamantei).
S-a mai reținut că, din probele administrate nu a rezultat împrejurarea că reclamanta B.D. a avut cunoștință de încheierea contractului sau că, ulterior ar fi confirmat actul de înstrăinare, încheiat în mod exclusiv de soțul său.
în consecință, cum terenul nu are caracter de bun comun, numai asupra construcției edificată pe acesta, soții B.D. și D. au avut un drept de proprietate în devălmășie.
în conformitate cu prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ, raportat la art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată, împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, criticând-o ca fiind vădit netemeinică și pronunțată cu încălcarea esențială a legii, în speță a prevederilor art. 35 alin. (2) C. fam. și a dispozițiilor art. 704 C. civ.
Sub aspectul primului motiv, s-a reținut că în mod greșit au apreciat instanțele situația juridică a imobilului, în sensul că, din probele administrate nu a rezultat că pe terenul proprietatea exclusivă a defunctului B.D. a fost ridicată o construcție, cu o astfel de structură care să ducă la transformarea bunului inițial într-un imobil nou, prin îmbunătățirile aduse în timpul căsătoriei și care să-i confere o schimbare de regim juridic, dintr-un bun propriu într-un bun cu caracter devălmaș.
Prin cel de-al doilea motiv s-a criticat hotărârea sub aspectul încălcării legii, determinată de aprecierea instanței de recurs în ceea ce privește împrejurarea că reclamanta , în calitate de soție supraviețuitoare ar fi acceptat moștenirea defunctului B.D. sub beneficiu de inventar și, ca atare, nu subzistă obligația acestuia de garanție contra evicțiunii față de pârâți, nefiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 704,art. 705 C. civ. și art. 76 din Legea nr. 36/1995.
Recursul în anulare este nefondat.
Este știut că în reglementarea prevăzută de art. 30-36 C. fam., codevălmășia este socotită ca o stare de indiviziune forțată, pentru că această formă de proprietate, specifică regimului juridic al comunității de bunuri a soților subzistă pe timpul căsătoriei și încetează prin partaj, la desfacerea căsătoriei sau la încetarea acesteia.
Faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (2) C. fam., în cazuri excepționale, limitativ prevăzute de lege, indiviziunea născută din devălmășie poate înceta și în timpul căsătoriei, nu înlătură caracterul forțat și vremelnic al acestei indiviziuni, care constituie regula în materia comunității matrimoniale devălmașe a soților.
Proprietatea comună devălmașă fiind creată în scopul susținerii căsătoriei care i-a dat naștere, este deci organizată în asemenea mod, încât, să slujească scopului urmărit, pe o durată de timp egală cu cea a căsătoriei.
Totodată, prin probele administrate, s-a apreciat corect asupra situației juridice de bun comun a imobilului (construcție) în litigiu.
Așa cum rezultă din adresa nr. 821 a fostului Sfat Popular al Raionului Român, Sectorul Gospodăriei Locative, (dosar 1725/2001 al Judecătoriei sectorului 5 București) i-a fost repartizată lui B.D. o locuință compusă din o cameră de 3,40/3,60 mp.
Ulterior, la 10 martie 1964 a fost întocmit un proces verbal pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului (același dosar) care atestă că în anul 1964 în strada J. erau edificate două construcții, una veche precum și o construcție nou.
Din coroborarea acestor înscrisuri se poate observa că, în perioada 1955 - 1964 pe lângă camera inițială, repartizată lui B.D. (soțul reclamantei) a fost ridicată o construcție nouă, fapt confirmat în declarația sa și de martorul F.Ș. care afirmă că ..." la începutul anului 1957 l-a ajutat personal pe B.D. la construirea imobilului din strada J., iar la ridicarea construcției nu a participat decât acesta și soția sa".
Același martor mai afirmă că la edificarea construcției au participat atât prin muncă fizică cât și financiar, ambii soți, B.D. fiind de profesie zidar, iar reclamanta B.D. ajutor zidar.
Această situație de fapt este confirmată prin actele depuse la dosar, respectiv copia cărții de muncă a reclamantei, conform cărora reclamanta a lucrat în perioada 1952 - 1970 ca zidar, meserie din care a realizat venituri bănești.
Astfel, dacă unui bun propriu al unuia dintre soți i-au fost aduse îmbunătățiri sau reparații efectuate, în timpul căsătoriei, care l-au transformat în așa măsură încât, în fapt, acesta a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel inițial trebuie considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei căpătând caracterul de bun comun.
Construcțiile noi, ridicate în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soți, precum și construcțiile alăturate, învecinate sau suprapuse construcției vechi devin bunuri comune, soțul neproprietar asupra terenului dobândind, ca titular al dreptului de superficie, un drept de folosință asupra terenului pe care s-a ridicat noua construcție.
Este echitabil raționamentul instanței în a aprecia că după 44 de ani de căsătorie, soțul coproprietar al construcției și titular al unui drept de folosință asupra terenului, care în cazul dedus judecății, nu a avut cunoștință de încheierea unui contract de întreținere în favoarea unor terți, să nu fie privat de bunul deținut o perioadă îndelungată de timp.
împrejurarea decesului lui B.D. la 23 decembrie 2000, în mai puțin de 1 an de la data perfectării contractului de întreținere (12 ianuarie 2000), nesemnarea contractului de întreținere de către D.B., respectarea condițiilor prevăzute de art. 704 C.civ. referitoare la acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar de către reclamantă, probele mai sus prezentate, din care a rezultat că bunul a devenit comun prin transformările suferite ca urmare a contribuției acesteia la ridicarea construcției, sunt aspecte ce au creat convingerea instanței în sensul că motivele recursului în anulare sunt nefondate.
Astfel, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar a fost cuprinsă în declarația autentificată sub nr. 238 din 26 ianuarie 2001 de notarul public; declarația a fost înscrisă sub nr. 1747 din 11 noiembrie 2002 în Registrul special de renunțare la succesiune iar acceptarea sub beneficiul de inventar cuprinde un inventar al bunurilor succesorale.
Concluzionând, pentru considerentele expuse, recursul în anulare, a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6128/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6114/2004. Civil → |
|---|
