ICCJ. Decizia nr. 6277/2004. Civil
| Comentarii |
|
La 26 ianuarie 2004 s-a înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 715 din 13 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr. 166 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita.
S-a susținut că cele două hotărâri judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond invocându-se ca temei în drept art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.
Analizând calea extraordinară de atac formulată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele :
La 20 decembrie 2002, reclamanta F.E., grefier la Tribunalul Harghita a chemat în judecată Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite și Tribunalul Harghita, ca ordonator secundar de credite, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 7.215.500 lei, reprezentând diferența dintre salariul lunar cuvenit, calculat conform valorii de referință sectoriale prevăzută de art. 13 din Legea nr. 216/2001 și indexările calculate conform O.U.G. nr. 187/2001, și salariul efectiv încasat, pentru perioada 1 mai 2000-31 octombrie 2000, cu dobânda legală.
Prin sentința civilă nr. 166 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita acțiunea a fost admisă astfel cum a fost formulată, reținându-se în motivare că: salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare, că începând cu luna septembrie 1999, potrivit O.U.G. nr. 134/1999, salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite, iar după luna mai 2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76/2000), valoarea de referință sectorială era de 1.140.800 lei, iar nu cea de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâte la calculul și plata salariului reclamantei.
Recursul declarat de Ministerul Justiției a fost respins prin decizia civilă nr. 715 din 13 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș. S-a reținut în motivarea deciziei că legea salarizării magistraților și a personalului din organele autorității judecătorești a fost modificată prin O.U.G. nr. 83/2000, stabilindu-se că valoarea de referință sectorială este aceeași cu cea prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă, corectată periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum. Ca atare, s-a constatat corectă aplicarea de către instanța de fond a O.U.G. nr. 134/1999 și a Legii nr. 76/2000.
Prin prezentul recurs în anulare se susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor și pe fond, respingerea acțiunii, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acțiune și reținute de instanțe, și anume Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea legii. Or, susține autorul recursului în anulare, art. 11din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborat cu art. II teza 1, potrivit cu care "prevederile prezentei ordonanțe se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai-31 octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat.
Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost fixat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi elementele sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.
în vederea corelării celor două acte normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de puterea legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat O.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.
Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76 din 4 mai 2000) au fost modificate valoarea de referință universală și indicatorii de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din luna mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.
De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității valorilor de referință sectorială, consacrat încă o dată expres prin O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.
Se susține însă că în virtutea art. IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituțiile la care se referă art. II.
Cu privire la această susținere, înalta Curte constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).
într-adevăr, ceea ce trebuie reținut din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este voința legiuitorului de a restabili egalitatea din acest punct de vedere, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități fundamentale ale statului de drept: puterea legiuitoare, cea judecătorească și cea executivă.
Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiași an a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenței acestora.
Pentru aceste considerente, văzând că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în litera și spiritul acesteia, a fost respins recursul în anulare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6287/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6285/2004. Civil → |
|---|
