ICCJ. Decizia nr. 7221/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată de G.M. și continuată de S.A.A. au fost chemați în judecată O.V. și O.C., Primăria Municipiului București și SC H.N. SA pentru ca instanța să-i oblige să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1 (format din terenul în suprafață de 600 mp și construcția aflată pe acesta) constatând totodată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare 752/30020 din 20 noiembrie 1996, încheiat între pârâți. Prin aceeași acțiune reclamantul a solicitat evacuarea din imobil a pârâților O.V. și C. și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii s-a arătat că prin sentința 7057 din 25 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a constatat nulitatea deciziei 1132/1959 de trecere a imobilului în proprietatea statului iar prin sentința civilă 18222 din 15 decembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a admis acțiunea în revendicare fiind obligat Consiliul General al Municipiului București să lase liberă proprietatea. Prin dispoziția 884 din 6 aprilie 1998, primarul Municipiului București a decis restituirea imobilului. Ulterior reclamantul a constatat că imobilul în litigiu era ocupat de familia O. care îl și cumpărase de la Primăria București. Contractul de vânzare-cumpărare (privind terenul de 157,66 mp teren de sub construcție precum și construcția) este nul, deoarece nu a fost încheiat în formă autentică iar părțile contractului nu au fost de bună credință.
Prin sentința 1011 din 17 iunie 2002, Tribunalul Municipiului București a respins ca nefondată acțiunea formulată de G.M. și continuată de S.A.A., motivat de faptul că pârâții cumpărători O.V. și O.C. au fost de bună credință la momentul perfectării, chiar dacă statul nu a avut un titlu valabil iar încheierea contractului s-a făcut în temeiul art. 9 din Legea 112/1995, cu respectarea tuturor cerințelor legale.
Concluzionând că pârâții O. sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului și odată cu dobândirea acestuia, dreptul de proprietate al reclamantului s-a stins, tribunalul a respins și capătul de acțiune privind revendicarea imobilului.
Curtea de Apel București, prin decizia 399/A din 17 octombrie 2002 a respins ca tardiv declarat apelul reclamantului S.A.A., reținând că sentința civilă 1011 din 17 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ce i-a fost comunicată la 14 august 2002, a fost atacată de acesta cu apel la 4 septembrie 2002, deci cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
împotriva deciziei a declarat recurs S.A.A. invocând aplicarea greșită a dispozițiunilor art. 180-184 C. proc. civ. și încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
în sprijinul acestei afirmații, recurentul arată că la data de 17 octombrie 2002, s-a înscris în fals împotriva procesului verbal de comunicare a sentinței 1011 din 17 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul București, dar că instanța în loc să îndeplinească formalitățile legale și să procedeze la înaintarea cererii organelor de urmărire penală i-a restituit-o, îndrumându-l să recurgă la procedura revizuirii după finalizarea procesului penal.
în plus, recurentul precizează că procesului verbal de comunicare a sentinței, prezintă deficiențe sancționate cu nulitatea actului procedural, de dispozițiunile art. 105 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Așa cum se reține în decizia Curții de Apel București, în ședința din 17 octombrie 2002, intimații pârâți O.V. și O.C. au invocat excepția de tardivitate a cererii de apel formulată de S.A.A., căreia reclamantul apelant i-a răspuns printr-o cerere de înscriere în fals împotriva procesului verbal de comunicare a sentinței 1011 din 17 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă.
Instanța de apel a restituit această cerere, pentru ca apelantul să depună plângerea de înscriere în fals la organele de cercetare penală. Măsura restituirii plângerii este legală, deoarece reclamantul nealăturând plângerii o cerere de repunerea în termenul de exercitare a căii de atac a apelului, există un fine de neprimire a îndeplinirii procedurii judiciare prevăzută de art. 180-184 C. proc. civ. datorită primatului excepției de tardivitate a apelului.
Numai în cadrul cererii de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a apelului, apelantul reclamant avea posibilitatea să se înscrie în fals împotriva procesului verbal de comunicare a hotărârii judecătorești.
Cum apelantul reclamant nu a formulat o cerere de repunere în termen, instanța nu avea nici un temei să dea curs cererii de înscriere în fals deoarece era obligată să soluționeze excepția de tardivitate a depunerii cererii de apel invocată de pârâții intimați, care admisă fiind, închidea calea examinării oricăror alte excepții și apărări, inclusiv aceea a înscrierii în fals.
Mai mult, față de dispozițiunile art. 100 alin. ultim C. proc. civ. care menționează că procesul verbal de îndeplinire a procedurii prin afișare face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel ce l-a încheiat, acestea își produce efectele până la soluționarea plângerii penale. Această plângere trebuie adresată direct organelor de cercetare penală, deoarece procesul verbal de îndeplinire a procedurii nu se pretează aplicării dispozițiunilor art. 180-184 C. proc. civ.
Nici sub aspect formal nu se constată încălcarea cerințelor procedurale, prevăzute de art. 105 C. proc. civ. sub sancțiunea nulității, pentru că astfel, dându-se eficiență textului de referință să se poată concluziona că nelegalitatea comunicării sentinței instanței de fond asigură încadrarea în termenul legal al apelului, declarat de reclamant.
Față de cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7239/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7181/2004. Civil → |
|---|
