ICCJ. Decizia nr. 8038/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8038
Dosar nr. 17978/2004
Şedinţa publică din 17 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 641 din 13 iunie 2000 s-a admis acţiunea formulată de reclamanta C.V. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Serviciul Român de Informaţii. Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 194 mp şi construcţia edificată pe acest teren, compusă din şapte nivele şi parter.
La soluţionarea cauzei instanţa de fond a avut în vedere probele administrate în cauză, în raport de care a reţinut următoarele:
În baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 15005 din 25 mai 1926, autorul reclamantei, respectiv A.L., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu situat în Bucureşti.
Imobilul compus din teren în suprafaţă de 235 mp şi un corp de clădire, format din subsol, parter, cinci etaje, mansardă şi pod pentru rufe, a fost naţionalizat în întregime în baza Decretului-lege nr. 92/1950. Ulterior preluării s-a mai edificat un nivel suplimentar.
Analizând valabilitatea titlului, din perspectiva art. 6 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 213/1998, s-a apreciat că imobilul nu a trecut în proprietatea statului în mod valabil, cu titlu valabil. Proprietarul imobilului revendicat era, la momentul naţionalizării, de profesie medic şi era astfel exceptat de la aplicarea decretului de naţionalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.
Avându-se în vedere că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, s-a admis acţiunea dispunându-se în sensul arătat.
Prin Decizia civilă nr. 39 A din 30 ianuarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul formulat de către pârâtul Serviciul Român de Informaţii împotriva sentinţei de fond; s-a schimbat în tot sentinţa de fond în sensul că s-a respins acţiunea ca nefondată.
Prin aceeaşi decizie s-a respins ca inadmisibil apelul declarat de către apelanta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe, reţinându-se că apelanta nu a fost parte în dosarul de fond.
Curtea a reţinut că autorul intimatei-reclamante a avut în proprietate două imobile cu peste 20 de apartamente, ambele fiind închiriate, de unde acesta obţinea venituri.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 3862 din 6 noiembrie 2002 a admis recursurile formulate de către reclamanta C.V. şi pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 39 A din 30 ianuarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. A fost casată Decizia şi s-a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
Asupra recursului formulat de către reclamantă, Curtea a reţinut următoarele:
Cu referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998 s-a analizat valabilitatea titlului statului prin raportare la dispoziţiile Constituţiei din 1948, Codului civil şi reglementărilor internaţionale, reţinându-se încălcarea acestora de către Decretul nr. 92/1950.
Art. 8 din Constituţia din anul 1948, în vigoare la data naţionalizării imobilului, garanta proprietatea privată şi dreptul de moştenire, nelimitând numărul de imobile ce puteau fi deţinute de o persoană.
Art. 480 C. civ. reglementa dreptul unei persoane de a se folosi de bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el iar în art. 481 se dispunea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 prevedea că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociere cu alţii şi că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Avându-se în vedere şi faptul că proprietarul pe numele căruia a fost naţionalizat imobilul era intelectual (medic oftalmolog), cu referire la art. II din Decretul nr. 92/1950, s-a constatat că trecerea imobilului nu poate fi considerată valabilă.
S-a casat Decizia apelată şi s-a dispus rejudecarea cauzei, ocazie cu care s-a apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea imobilului; această probă a fost respinsă de către ambele instanţe, în condiţiile în care nu există identitate între imobilul naţionalizat, construcţii P + 4 etaje şi 236 mp teren şi cel revendicat, construcţii cu 8 nivele şi 194 mp teren aferent.
S-a apreciat ca fiind fondat şi recursul municipiului Bucureşti pentru următoarele considerente:
Cu referire la prevederile art. 2, art. 4, art. 5 şi art. 20 lit. g) din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 şi art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, s-a apreciat că în litigiile care pun în discuţie dreptul de proprietate al bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea C.G.M.B., acest organ al administraţiei publice locale ca organ deliberativ şi respectiv Municipiul Bucureşti ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.
Rejudecând apelurile, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1543 A din 28 iunie 2004 a admis apelul formulat de către pârâtul Serviciul Român de Informaţii, continuat de succesoarea în drepturi Ministerul Administraţiei şi Internelor. S-a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 641 din 13 iunie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că se respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta C.V. S-a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva aceleiaşi sentinţe.
La pronunţarea deciziei, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit constatărilor expertizei tehnice judiciare efectuată în cauză, rezultă că imobilul se identifică cu cel revendicat ca amplasament, că terenul aferent este de 191,4 mp, faţă de cel din acte de 194 mp, că la data preluării de către stat (20 aprilie 1950) existau 5 etaje ale imobilului la care s-au adăugat etajele 6 şi 7 (în perioada 1950-1955). Concluzia expertizei a fost în sensul că proprietatea în cauză nu poate fi exploatată decât în integralitatea sa.
Curtea a mai reţinut că în mod greşit s-a dispus restituirea imobilului în întregul său către reclamantă, aceasta justificând prin titlul autorului său un drept de proprietate asupra a cinci etaje din imobil.
Din constatările raportului de expertiză s-a reţinut că există o imposibilitate obiectivă de restituire în natură a imobilului revendicat, care nu este identic cu cel preluat în anul 1950; prin supraetajarea acestuia a rezultat în fapt un alt imobil în care este cuprins cel iniţial. Acest imobil nu poate fi exploatat decât în întregul său de către proprietar dar în condiţiile în care urmează a se efectua consolidări integrale în valorile estimate de peste 150.000 dolari SUA pentru aducerea la gradul normal de exploatare şi de risc seismic.
Curtea a apreciat că nu se poate proceda la restituirea unei părţi din imobil, respectiv a nivelurilor imobilului iniţial având în vedere că prin expertiza efectuată în cauză s-a concluzionat că o exploatare normală a imobilului are în vedere imobilul în întregul său.
Totodată, consolidările necesare a fi efectuate sunt împovărătoare pentru reclamantă în valorile menţionate.
Curtea a mai reţinut că imposibilitatea obiectivă de retrocedare în natură este dată şi de destinaţia imobilului revendicat care este de interes public, în imobil funcţionează Direcţia de Evidenţă Informatizată a Persoanei, M.A.I., anterior având destinaţie similară (telecomunicaţii speciale, S.R.I.).
În aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001 s-a emis HG nr. 1367 din 6 decembrie 2002 care reafirmă caracterul imobilului în litigiu, identificat în anexa 1 poziţia 1, de proprietate publică pentru care s-a transmis dreptul de administrare de la S.R.I. la M.A.I.
Cu privire la apelul declarat de Municipiul Bucureşti, care a adus critici sentinţei doar pe aspectul lipsei calităţii sale procesuale pasive şi nu fondul cauzei, s-au reţinut considerentele din Decizia de casare pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă.
Împotriva deciziei de apel a formulat recurs intimata-reclamantă, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Curtea de Apel încalcă regulile consacrate de Codul civil în materia accesiunii imobiliare, respectiv art. 488-494 C. civ.
Astfel, potrivit art. 494 alin. (1) C. civ., dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Numai proprietarul terenului este acela care poate decide dacă păstrează construcţiile pentru el sau, dimpotrivă, îl obligă pe constructor să le ridice.
Fără a i se fi solicitat, instanţa reţine că imobilul nu poate fi exploatat decât în întregul său şi că sunt necesare anumite cheltuieli, precum şi că imobilul ar fi grevat de un anumit pasiv în cazul în care s-ar dispune retrocedarea în natură. Etajele 6 şi 7 au fost edificate de Statul Român după naţionalizare, fără acordul autorilor săi sau al său. Pârâţii nu au formulat cerere reconvenţională şi numai în momentul în care organul ce reprezintă Statul Român va solicita eventuale despăgubiri pentru cele două nivele, se va pune problema stabilirii caracterului de constructor de bună sau de rea credinţă a Statului Român.
Acţiunea în revendicare a fost formulată la data de 26 august 1999 şi a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. şi pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 iar nu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Nici un moment nu s-a pus problema fundamentării în drept a acţiunii pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici instanţa supremă nu a invocat vreun text din această lege în cadrul deciziei nr. 3862 din 6 noiembrie 2002.
Instanţa de apel face referire la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică care prevede că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Imobilul în litigiu nu numai că nu face parte din domeniul public, dar nici nu se află în proprietatea statului, aşa cum a statuat cu putere de lucru judecat instanţa supremă.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele motive:
Prin Decizia civilă nr. 3862 din 6 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, s-a analizat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Pentru considerentele care au fost detaliate cu prilejul redării motivării acestei decizii, s-a apreciat că titlul statului nu este valabil fiind contrar Constituţiei din anul 1948, art. 480 C. civ. şi art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948.
În acelaşi timp, s-a reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut chiar cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 art. II care excepta de la naţionalizare imobilele aparţinând, între alte categorii socio-profesionale, intelectualilor profesionişti. Proprietarul pe numele căruia a fost naţionalizat imobilul era intelectual, medic oftalmolog. S-a mai reţinut că în aceste condiţii este fără relevanţă numărul de apartamente pe care autorul reclamantei le avea în proprietate.
Se constată că valabilitatea titlului statului a fost analizată de către instanţa de recurs, cu referire la prevederile dreptului comun în materie, respectiv art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi nu prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie.
Instanţa de trimitere, la rejudecare, era ţinută de Decizia Curţii Supreme de Justiţie, din perspectiva art. 315 C. proc. civ..
Instanţa de rejudecare nu mai putea face aprecieri cu privire la apartenenţa imobilului la domeniul public al statului şi caracteristicile bunurilor din domeniul public al statului, din perspectiva art. 11 şi urm. din Legea nr. 213/1998.
După cum s-a reţinut şi de instanţa de apel, în cauză s-a efectuat un raport de expertiză tehnică imobiliară care a concluzionat în sensul că imobilul aflat la adresa din Bucureşti, se identifică ca amplasament cu imobilul revendicat de către intimata-pârâtă C.V. S-a mai reţinut totodată că suprafaţa de teren a parcelei pe care se află construcţia revendicată este de 194 mp conform actelor, iar conform măsurătorilor de 191,40 mp, diferenţa încadrându-se în toleranţa de măsurare. În acelaşi timp s-a constatat că faţă de data preluării, 20 aprilie 1950, când imobilul avea S+P+5 etaje, imobilul identificat la adresa de mai sus are în prezent 2 niveluri în plus supraetajate.
Prin urmare, după data preluării imobilului s-au mai edificat două etaje.
Dar acest aspect nu este de natură a determina imposibilitatea redobândirii proprietăţii imobilului de către fostul proprietar sau moştenitorul acestuia în condiţiile în care s-a reţinut cu putere de lucru judecat că a fost lipsit în mod abuziv de bunul său şi faţă de prevederile Codului civil relative la proprietate, art. 480 şi următoarele.
Art. 492 C. civ. prevede că orice construcţii, plantaţii sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrariul.
În condiţiile în care s-a dovedit în cauză că după preluarea imobilului s-au mai edificat două niveluri este pe deplin aplicabil art. 494 C. civ.
Astfel, dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Art. 494 C. civ. prevede două situaţii distincte de rezolvare a unor asemenea situaţii, respectiv cazurile în care constructorul a fost de bună sau de rea credinţă.
În primul caz, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea clădirilor sau lucrărilor iar în cel de-al doilea caz proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Prin urmare, în raport de situaţiile în care este incident art. 494 C. civ., proprietarul terenului fie rămâne obligatoriu cu lucrările sau clădirile, fie are drept de opţiune între a le păstra sau a cere constructorului ridicarea acestora.
În situaţiile în care se păstrează clădirile sau lucrările, textul legal, art. 494 C. civ., prevede dispoziţii clare şi distincte de evaluare a despăgubirilor şi întinderea despăgubirilor care urmează a fi restituite constructorului.
Aceste aspecte urmează a fi însă lămurite într-un eventual litigiu, nefăcând obiectul cauzei de faţă şi neputând influenţa modul de soluţionare a cauzei, faţă de cele reţinute mai sus.
Pentru considerentele reţinute asupra criticilor formulate şi care atrag incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul formulat de către reclamantă este fondat.
Rejudecând apelul formulat de către intimatul Serviciul Român de Informaţii, continuat de succesoarea în drepturi Ministerul Administraţiei şi Internelor, Curtea urmează a dispune respingerea acestuia.
S-a invocat lipsa de identitate dintre imobilul revendicat şi cel aflat în administrarea apelantului atât sub aspectul structurii imobilului revendicat, apartenenţa acestuia la domeniul public, cât şi sub aspectul întinderii suprafeţei, naţionalizării pe numele unei alte persoane cât şi greşitei identificări a imobilului de către reclamantă.
Aceste aspecte au fost soluţionate cu putere de lucru judecat prin Decizia de recurs pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie şi completată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, ale cărui concluzii au fost redate mai sus.
O altă critică a sentinţei de fond a vizat preluarea cu titlu a imobilului, aspect de asemenea dezlegat cu putere de lucru judecat de instanţa de recurs.
Ultima critică din cadrul aceluiaşi apel vizează calitatea procesuală pasivă, aspect dezlegat prin Decizia instanţei de recurs relativ la celălalt apel formulat în cauză şi care a vizat calitatea procesuală pasivă.
Urmare a considerentelor reţinute mai sus, Curtea urmează să admită recursul şi să caseze în parte Decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului formulat de către Serviciul Român de Informaţii şi continuat de Ministerul Administraţiei şi Internelor, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva deciziei nr. 1543/A din 28 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează în parte în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de Serviciul Român de Informaţii şi continuat de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 641 din 13 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8039/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8035/2004. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
