Imobil preluat în mod abuziv. Condiţii de încadrare în categoriile exceptate de la restituirea în natură
| Comentarii |
|
Este de atributul puterii executive şi nu a celei judecătoreşti de a stabili care sunt imobilele care nu se restituie în natură, şi în raport de aceasta, obligaţia deţinătorului bunului de a restitui echivalentul valoric al imobilului solicitat de proprietar, în condiţiile în care restituirea în natură nu este posibilă. Dacă nu a fost adoptată o hotărâre de guvern, în care să se prevadă concret că imobilul în litigiu face parte din categoria celor pentru care foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, acesta va fi retrocedat în natură.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 3787 din 19 Mai 2004
Prin contestația înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, contestatorii P.A.C., P.A., P.A.N., P.I., P.N.A. și P.P.P. au solicitat anularea deciziei nr. 84 din 12 octombrie 2001 emisă de R.A. L., solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului proprietatea reclamanților situat în București, format din teren în suprafață de 1550 m.p. și casă de locuit. Se solicită și cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că autorii acestora P.E. și P.A. au cumpărat imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 14716 la data 26 mai 1926 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 la poziția nr. 144, fiind deținut de R.A. L.
Prin sentința civilă nr. 166 din 1 martie 2002, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis contestația formulată de contestatorii-reclamanți, în contradictoriu cu R.A. L., a anulat decizia nr. 84 din 12 octombrie 2001 emisă de R.A. L., obligând pe aceasta să restituie în natură imobilul, teren în suprafață de 1505 m.p. și casă de locuit compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, din București. în considerente, s-a reținut că, prin decizie s-a respins cererea de restituire în natură, considerându-se că imobilul cade sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001. în ceea ce privește incidența art. 16 din lege, tribunalul a reținut că imobilul revendicat este folosit, în baza unui contract de închiriere de către personalul Ambasadei Japoniei, expirat la 31 martie 2001, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel R.A. L. criticând sentința pentru mai multe considerente, în sensul că: reclamanții nu au făcut dovada cu acte că sunt moștenitorii celor doi autori; referitor la incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind reședința Ambasadorului Japoniei, nu poate face obiectul nici unei măsuri executorii; autorii reclamanților se încadrau în Decretul nr. 92/1950, art. I, fiindcă poziția nr. 114 figurează cu 8 apartamente, titlul statului fiind valabil; contractul de vânzare-cumpărare autentificat nu este semnat de vânzătoare și în sfârșit, s-a încălcat procedura specială a Legii nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 106/A din 24 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de R.A. A.P.P.S. București, care a absorbit R.A. L. prin O.U.G. nr. 32 din 21 martie 2002, considerând hotărârea apelată temeinică și legală, întrucât contestatorii au făcut dovada, cu acte, a calității lor procesuale active; imobilele care nu figurează în hotărârea guvernului pot fi restituite în natură; Decretul nr. 92/1950 nu poate fi considerat titlu valabil iar restituirea în natură este etapa finală a procedurii speciale administrative.
Pârâta R.A. A.P.P.S. a recurat sus-menționata decizie, considerând-o nelegală și netemeinică pentru faptul că reclamanții nu au calitate procesuală activă; imobilul nu poate fi restituit în natură potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 cu titlu valabil; instanța nu poate dispune restituirea imobilului, ci numai obligarea unității deținătoare la emiterea unei decizii în acest sens; dreptul reclamanților asupra suprafeței de 1505 m.p. nu a fost dovedit.
Recursul este nefondat.
Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., urmează a se reține că ele sunt nefondate. în mod corect instanțele au reținut că prin certificatele de moștenitor depuse la dosar de către reclamanți, aceștia au probat că sunt moștenitorii cumpărătorilor din anul 1926, în calitate de fii și nepoți de fii predecedați.
Analizând actul juridic dedus judecății, respectiv decizia nr. 84 din 12 octombrie 2001, emisă de directorul general al fostei R.A. L., prin care se consideră că nu se poate soluționa cererea de restituire în natură a imobilului solicitat, pentru două motive menționate în art. 1 și art. 2 ale deciziei, se constată că, fiecare în parte din aceste motive nu au fine de neprimire.
în art. 1, din decizie se prevede că reclamanții nu au făcut dovada suspendării procesului conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, afirmație contrazisă de probele dosarului (a se avea în vedere încheierea Tribunalului București din 10 octombrie 2001).
în art. 2 al deciziei se prevede că imobilul menționat cade sub incidența art. 16 alin. (1) din aceeași lege, fiind exceptat de la restituirea în natură, situație care, de asemenea, este contrazisă de probele dosarului. în cazul unor imobile având o anumită destinație, enumerate în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv imobilele ocupate de unități bugetare de învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale, instituții publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor inter-guvernamentale acreditate în România, precum și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităților de interes social-cultural sau obștesc, foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii în discuție. în completarea acestor dispoziții, însă, alin. (2) din același art. 16, impune în sarcina ministerelor de resort și a celorlalte instituții publice interesate efectuarea de propuneri în baza cărora guvernul va stabili prin hotărâre imobilele care nu pot fi retrocedate în natură și pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
Este deci, de remarcat, în primul rând, că este de atributul puterii executive și nu a celei judecătorești de a stabili care sunt imobilele care nu se restituie în natură, și, în raport de aceasta, obligația deținătorului bunului de a restitui echivalentul valoric al imobilului solicitat de proprietar, în condițiile în care restituirea în natură nu este posibilă.
Instanțele au apreciat corect că imobilul nu face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având în vedere, pe de o parte, contractul de închiriere, expirat la data emiterii deciziei R.A. L., încheiat între fosta R.A. L. și un consilier din cadrul ambasadei Japoniei. Pe de altă parte, deși sinteza dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, determină ca soluție principală restituirea prin echivalent, restituirea în natură este aplicabilă numai dacă imobilul nu mai este necesar potrivit scopului legal stabilit, cu particularitatea că ea poate fi dispusă în viitor, la cererea persoanei îndreptățite. Or, contractul de închiriere încheiat de R.A. L. și un consilier din cadrul Ambasadei Japoniei a expirat la data emiterii deciziei nr. 84 din 10 octombrie 2001 a R.A. L. Este evident că imobilul respectiv nu mai era necesar în vederea continuării activităților de interes public.
în speță, nu s-au făcut dovezi de închiriere în continuare a imobilului. De asemenea, este de reținut că, nu a fost adoptată o hotărâre de guvern, în care să se prevadă concret că imobilul din litigiu nu poate fi retrocedat în natură.
De altfel, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, nu intră sub incidența prevederilor art. 16 alin. (1) și (2).
în ceea ce privește ultimul motiv de recurs, legat de restituirea terenului de 1505 m.p. și casa de locuit, teren a cărei suprafață nu a fost indicată în actul de proprietate, se constată că atât terenul cât și casa se restituie în starea în care se află. Această situație rezultă din procesul verbal de constatare a stării imobilului, încheiat la 21 septembrie 2001, în baza art. 42 din Legea nr. 10/2001, între R.A. L. și persoanele care revendică imobilul, prilej cu care recurenta, ca deținătoare, nu a ridicat nici o obiecțiune cu privire la compunerea, starea imobilului și întinderea suprafeței aferente.
în consecință, având în vedere cele arătate mai sus, hotărârile judecătorești pronunțate în cauză sunt legale și temeinice, astfel că recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 547/2004. Civil | Obligaţia legală de întreţinere. Copil major aflat în... → |
|---|
