ICCJ. Decizia nr. 1197/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1197
Dosar nr. 9276/200.
Şedinţa publică din 17 februarie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă depusă la Tribunalul Bucureşti la data de 19 martie 2002 reclamantul O.V. a chemat în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. solicitând a fi obligată să emită decizie prin care să-i acorde acţiuni la B.R.D. SA , B.C.R. SA, S. SA, A.O. SA, B. SA, U.A.S. SA, S.P. SA, H.N. SA, C.T. SA, O. SA şi/sau A.L.F. SA, C.C.E. SA, C. SA, E. SA, G. SA, I.M. Prahova SA, IPIP SA, P.L. SA, V. SA, P. SA şi/sau alte bunuri mobile sau/şi imobile la valoarea de 8.234.999.076 lei actualizată la data de 14 februarie 2001, la rându-i actualizată cu rata inflaţiei de la data emiterii deciziei solicitate.
Motivând acţiunea, reclamantul a arătat, în esenţă, că autorii săi N. şi E.B., G., M. şi A.T. au deţinut acţiuni la „Steaua Română", „Societatea comunală pentru construirea de locuinţe ieftine", „Societatea comunală a tramvaielor Bucureşti", „Societatea anonimă de navigaţiune pe Dunăre", „Iremar" şi „Prima fabrică de sticlă cu gaz metan", societăţi comerciale care au fost naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, astfel că, în calitatea sa de persoană îndreptăţită conferită prin art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a notificat pe pârâtă în temeiul art. 32 alin. (3) din lege, dar aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor art. 32 alin. (4), (6), (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică acţiunea introdusă de reclamant potrivit art. 401 din Legea nr. 10/2001 modificată, art. 1073 C. civ. şi art. 35 din Decretul nr. 31/1954.
Acţiunea astfel formulată a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 377 din 10 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă, pârâta fiind obligată să emită dispoziţie în sensul acordării de acţiuni reclamantului în valoare totală de 8.234.999.076 lei, cu precădere la societăţile comerciale care au preluat patrimoniul persoanelor juridice naţionalizate, nominalizate în petitul acţiunii, sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacţionată pe piaţa de capital.
Tribunalul a constatat că pârâta a fost notificată în perioada iunie – iulie 2001, dar până la data introducerii acţiunii nu a emis un act de dispoziţie pentru soluţionarea cererilor reclamantului în conformitate cu dispoziţiile art. 32 alin. (6) – (8) din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică admiterea acţiunii în temeiul art. 41 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu dispoziţiile art. 998 şi art. 1073 C. civ.
Sentinţa dată de tribunal a fost atacată cu apel atât de reclamant, cât şi de pârâtă.
În Şedinţa publică din 20 octombrie 2003, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului de a soluţiona pricina dedusă judecăţii acestuia în primă instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 485 A din 27 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, a admis apelurile, a anulat hotărârea atacată şi o încheiere ulterioară a aceluiaşi tribunal, trimiţând cauza la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti spre competentă soluţionare în primă instanţă.
Curtea de apel a statuat că acţiunea de faţă are ca temei de drept dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi ale art. 32 din Legea nr. 10/2001, solicitându-se obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzută prin art. 32 din Legea nr. 10/2001, adică îndeplinirea de către pârâtă a unei obligaţii de a face, ceea ce atrage competenţa soluţionării de către judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul pârâta, fiind incidente dispoziţiile art. 1 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 2 – 5 C. proc. civ., competenţa tribunalului în primă instanţă fiind dată prin Legea nr. 10/2001 numai în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva dispoziţiilor motivate emise în temeiul acestei legi, ceea ce nu este cazul în prezentul proces.
Părţile au exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelurilor.
Recursurile sunt întemeiate.
Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „persoanele care aveau calitatea de asociaţi ai persoanelor juridice naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 sau alte acte normative au dreptul la măsuri reparatorii constând în acţiuni acordate cu precădere la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacţionată pe piaţa de capital".
Prin alin. (6) textul enunţat prevede că „în termen de 60 zile de la data primirii cererii persoanei îndreptăţite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituţia publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată valoarea recalculată a acţiunilor", iar prin alin. (7) dispune că „dacă persoana îndreptăţită solicită acţiuni, instituţia publică implicată în privatizare va stabili în urma negocierii, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată societăţile comerciale şi numărul de acţiuni corespunzătoare valorii recalculate".
Dispoziţiile legale citate se completează, prin analogie, cu cele ale art. 31 alin. (1), (2) şi (3) în sensul că în ipoteza în care refuză oferta persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie Decizia sau dispoziţia motivată, iar în ipoteza în care s-a încheiat procesul-verbal de divergenţă persoana îndreptăţită se poate adresa justiţiei pentru stabilirea valorii, cu anumite termene expres reglementate, în oricare din aceste situaţii competenţa soluţionării aparţinând secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul persoanei juridice cu care este în litigiu persoana îndreptăţită.
Legea nr. 10/2001 este însă lacunară prin aceea că, instituind obligaţia imperativă de emitere a deciziei sau dispoziţiei motivate, nu a reglementat în mod expres situaţia în care obligaţia de mai sus nu este respectată.
În aceste condiţii, în cazul concret dedus judecăţii lor, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au reţinut în mod corect că lacuna legii nu este de natură să împiedice pe reclamant de a se adresa justiţiei pentru ca pârâta să fie obligată să emită decizie sau dispoziţie motivată.
În schimb, cele două instanţe au rezolvat esenţial contrar problema competenţei materiale a soluţionării cauzei în primă instanţă, tribunalul declarându-se competent material, iar curtea de apel statuând că numai judecătoria este competentă să soluţioneze acţiunea, al cărei temei constă în prevederile art. 1073 C. civ., ceea ce atrage incidenţa art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Soluţia dată în apel este esenţial nelegală.
Obligaţia de a face din speţă este expres reglementată prin Lege nr. 10/2001, făcând parte dintr-o procedură jurisdicţională prealabilă imperativ instituită, astfel că neîndeplinirea ei nu poate fi rezolvată în temeiul art. 1073 C. civ., ci tot prin aplicarea legii speciale.
Aceasta şi pentru că soluţionarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 nu poate atrage competenţe materiale diferite în funcţie de atitudinea persoanei juridice notificate de a emite sau nu decizie ori dispoziţie motivată.
Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, precum şi cele ale art. 31 alin. (1), (2) şi (3) din aceeaşi lege, nu pot fi privite ca fiind de strictă interpretare şi neaplicabile prin analogie, instanţele abilitate prin aceste prevederi legale să cenzureze însuşi actul (Decizia sau dispoziţia motivată) având competenţa de a cerceta şi atitudinea omisivă a celui care avea obligaţia de a-l emite, nefiind în scopul legii ca persoanele îndreptăţite să se adreseze unor instanţe diferite după cum persoanele juridice pe care le-au notificat au emis sau, dimpotrivă, au omis ori au refuzat să emită Decizia /dispoziţia motivată.
Pentru cele ce preced, recursurile vor fi admise, Decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel pentru soluţionarea apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de O.V. şi A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 485 A din 27 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 377 din 10 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1212/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1155/2005. Civil → |
|---|
