ICCJ. Decizia nr. 1481/2005. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1481
Dosar nr. 32939/3/2005
Şedinţa publică din 5 martie 2008
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 4823/2005, reclamanta P.Z. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună repararea pagubei suferite în urma condamnării pe nedrept a defunctului său soţ P.N., la pedeapsa de 25 ani de temniţă grea pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale [prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 C. pen. anterior), la 15 ani detenţie grea pentru săvârşirea infracţiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare (prevăzută de art. 1931 alin. (3) şi (4) C. pen. anterior) şi confiscarea totală a averii, dispusă prin sentinţa nr. 241 din 16 decembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi Decizia nr. 57 din 22 februarie 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul militar, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON.
S-a arătat că prin Decizia nr. 145 din 26 aprilie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât admiterea recursului în anulare declarat de procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 241 din 16 decembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi deciziei nr. 57 din 22 februarie 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul militar, casând hotărârile atacate cu privire la mai mulţi inculpaţi printre care şi P.N., dispunând achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1931 alin. (3) şi (4) C. pen. anterior, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. precum şi înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.
Reclamanta a mai arătat că soţul său, P.N. a fost o personalitate a vremurilor sale, realizările sale în plan profesional fiind impresionante: acesta a fost consilier juridic, avocat la Baroul Ilfov până în 1945, licenţiat în drept şi filozofie, consilier în Consiliul Judeţean Ilfov, deputat al Partidului Conservator în Parlamentul României, a făcut parte din consiliile de administrare ale unor întreprinderi economice şi preşedinte al unor societăţi de interes naţional, director general la Editura Gutenberg, fondator al revistei Ghilotina (1915), fondator al ziarului Arena din Iaşi, redactor la Revista Flacăra (1920-1921), a înfiinţat şi finanţat ziarul „Latinul", a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români, a avut colaborări publicistice cu „Epoca", „Latinul", „Flacăra", „Steagul", „Ghilotina", „Gazeta Tribunalelor" şi altele, a fost autor al mai multor lucrări de filozofie, parapsihologie, al unor apreciate publicaţii în domeniul literar şi ştiinţific şi volume de proză.
După eliberarea din detenţie, lipsurile materiale au făcut imposibilă continuarea muncii sale de o viaţă, neavând bani pentru publicarea cărţilor sale.
Ulterior, reclamanta a depus cerere precizatoare, evaluând daunele materiale la suma de 70.380 lei, reprezentând cuantificarea prejudiciului conform art. 1084 C. civ. S-a arătat că acest prejudiciu reprezintă echivalentul salariului mediu net pentru luna martie 2006 (828 lei), salariu calculat pentru perioada echivalentă detenţiei, respectiv, 27 iunie 1957-31 iulie 1964. Restul despăgubirilor solicitate reprezintă daune morale aferente atât perioadei de detenţie, cât şi consecinţelor pe care acestea le-a avut în plan profesional şi personal.
Prin sentinţa civilă nr. 1307 din 3 noiembrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă, a obligat pârâtul la plata sumei de 350.000 lei, cu titlu de daune.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut pe aspectul legitimării procesuale a reclamantei, că aceasta este dovedită în cauză, faţă de dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen. (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa), de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 (referitoare la drepturile soţului supravieţuitor al fostului deţinut politic) şi în raport de jurisprudenţa C.E.D.O.
În privinţa fondului cauzei, s-a constatat că prin Decizia nr. 145 din 26 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare împotriva sentinţei nr. 241 din 16 decembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi a deciziei nr. 57 din 22 februarie 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul militar, dispunând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea lui P.N. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 209 pct. 1 şi art. 1931 alin. (3) C. pen. anterior, precum şi înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.
S-a reţinut că, prin condamnările pentru care s-a pronunţat ulterior o hotărâre definitivă de achitare s-a cauzat persoanei vătămate un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989 viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, s-a reţinut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
S-a constatat că satisfacţia echitabilă pretinsă cuprinde în speţă, două componente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.
În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare şi inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea şi pe de altă parte, în concret, s-a ţinut seama de personalitatea lui P.N., care s-a remarcat prin multiple realizări, atât în domeniul artistic, cât şi în cel ştiinţific.
A fost avută în vedere de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 350.000 lei.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta a criticat soluţia arătând că tribunalul nu a avut în vedere atingerea adusă prestigiului profesional, faţă de împrejurarea că arestarea lui P.N. s-a dispus pentru fapte incompatibile cu natura profesiei de avocat a acestuia. De altfel, după eliberarea din penitenciar, situaţia profesională a acestuia s-a schimbat în mod radical, prin imposibilitatea desfăşurării de activităţi juridice.
Deşi instanţa a considerat că este îndreptăţită repararea integrală a prejudiciului, nu a reuşit să-l cuantifice şi să-l aprecieze în mod just, cuantumul daunelor fiind unul derizoriu.
Ministerul Finanţelor Publice a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, sub aspectul recunoaşterii calităţii procesuale active a reclamantei şi al întinderii despăgubirilor acordate (inclusiv, acordarea unei sume globale), pretinzând nesocotirea dispoziţiilor art. 504-506 C. proc. civ.
În faza apelului probatoriul a fost suplimentat, la solicitarea reclamantei administrându-se proba cu înscrisuri şi cea testimonială.
Prin Decizia nr. 301 din 2 mai 2007,Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ambele apeluri ca nefondate.
Cu referire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a constatat că aceasta a fost corect apreciată de prima instanţă, faţă de dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., care dau posibilitatea promovării unei asemenea acţiuni, după moartea celui îndreptăţit, persoanei care se afla în întreţinerea acestuia (situaţie în care se regăseşte şi reclamanta).
De asemenea, faptul că instanţa a acordat o sumă globală cu titlu de despăgubiri, fără a disocia prejudiciul material de cel moral, a fost găsit justificat de perioada lungă de timp scursă, care a generat imposibilitatea determinării veniturilor pe care le obţinea victima înainte de condamnare (şi stabilirea diferenţiată, a pierderii efective şi a beneficiului nerealizat).
Criticile reclamantei, concentrate pe aspectul întinderii despăgubirilor, considerate insuficiente, au fost apreciate nefondate, în condiţiile în care prejudiciul real adus victimei prin neexecutarea profesiei nu a putut fi probat. Desfăşurarea activităţii de avocat, ca profesie liberală, nu a permis determinarea cu exactitate a veniturilor care ar fi putut fi realizate, având în vedere că veniturile obţinute de avocaţi au caracter aleatoriu.
S-a apreciat că suma acordată de prima instanţă are caracter rezonabil, ţinând seama de situaţia juridică a victimei.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambii apelanţi.
1. Prin recursul exercitat, apelanta-reclamantă a criticat Decizia sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât nu a ţinut seama, în evaluarea prejudiciului cauzat, de daunele provocate în perioada detenţiei, cât şi de consecinţele ireparabile pe care hotărârea de condamnare le-a lăsat asupra întregii vieţi, analiză în cadrul căreia o atenţie deosebită trebuia acordată calităţii persoanei prejudiciate, anterior săvârşirii erorii judiciare.
- În mod inexplicabil instanţa de apel stabileşte identic cu instanţa de fond daunele provocate, deşi aprecierea unui prejudiciu de natură nepatrimonială are o doză de aproximare, lăsată la latitudinea judecătorului.
În acest context, aproximarea identică cu cea a instanţei de fond creează suspiciuni asupra modului de analiză a prejudiciului nepatrimonial, cu atât mai mult cu cât în apel au fost administrate probe noi, de natură să confirme amplitudinea prejudiciului.
- Hotărârea instanţei de apel nu a făcut niciun fel de referire la faptul că prejudiciul constă totodată în atingerea adusă prestigiului profesional, în raport de împrejurarea că măsura arestării s-a dispus pentru fapte care au atras imposibilitatea exercitării profesiei de avocat.
- Ca efect al hotărârii de condamnare, lui P.N. i-au fost confiscate toate bunurile, acesta fiind nevoit să locuiască împreună cu alte trei familii într-un singur apartament.
- Perioada detenţiei a avut repercusiuni negative asupra stării de sănătate, generând suferinţe fizice care ar putea fi înlăturate prin acordarea de despăgubiri băneşti.
În consecinţă, deşi instanţa de apel a găsit îndreptăţită solicitarea de reparare a prejudiciului, nu a oferit o analiză suficientă asupra cuantumului acestuia, păstrarea soluţiei instanţei de fond fiind inexplicabilă, mai ales raportat la materia daunelor morale.
În drept , au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut greşita apreciere a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 504-506 C. proc. pen., deşi temeiul unei astfel de acţiuni nu putea fi reprezentat decât de dispoziţiile art. 94-96 din Legea nr. 303/2004, în funcţie de care acţiunea era tardivă.
În plus, reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale procesuale active, instanţele interpretând greşit dispoziţiile art. 506 alin. 2, care i-ar fi dat reclamantei îndreptăţirea să promoveze acţiunea.
Cu privire la cele două recursuri declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
1). Recursul reclamantei este nefondat.
Pretinzând nelegalitatea soluţiei, recurenta invocă în realitate, elemente de fapt relevate de probele administrate în cauză, de natură să conducă, în aprecierea acesteia, la un alt cuantum al despăgubirilor.
Situaţia de fapt, privind arestarea, condamnarea şi ulterior, achitarea lui P.N., personalitatea marcantă a acestuia( cu multiple realizări în domeniul ştiinţific şi artistic) au fost stabilite de instanţele fondului, pe baza acestor elemente realizându-se cuantificarea daunelor.
Au fost avute în vedere de asemenea, contrar susţinerii recurentei, consecinţele pe care le-a avut condamnarea asupra victimei pe plan profesional, inclusiv imposibilitatea exercitării activităţii de avocat.
Sub acest aspect însă, s-a reţinut că prejudiciul material, constând în veniturile pe care P.N. nu le-a mai realizat în calitate de avocat, nu pot fi stabilite distinct, ele făcând obiectul unei aprecieri globale şi al cumulului cu despăgubirile morale.
Raţionamentul instanţei este just, având în vedere pe de o parte, natura liberală a profesiei de avocat, pe de altă parte, intervalul mare de timp scurs de la data condamnării, ceea ce a generat, sub aspect probatoriu, imposibilitatea stabilirii veniturilor pe care le obţinea victima înainte de condamnare şi ca atare, pierderea suferită şi beneficiul nerealizat.
Deşi susţine caracterul nelegal al soluţiei, recurenta nu este în măsură să indice textele de lege care au fost nesocotite la adoptarea hotărârilor.
Aceasta, în condiţiile în care criteriile legale ce se regăsesc în dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., care au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au în vedere durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, elemente de care instanţele fondului au ţinut seama.
De altfel, recurenta susţine în mod contradictoriu, pe de o parte, că stabilirea unui prejudiciu de natură nepatrimonială are o doză de aproximare, lăsată la aprecierea judecătorului, pentru ca apoi, să nege această putere de aproximare instanţei de apel.
Or, împrejurarea că instanţa de apel a considerat că nivelul daunelor a fost corect stabilit de prima instanţă a fondului nu înseamnă, astfel cum s-a pretins, că a lipsit propria analiză pe acest aspect.
Probele suplimentare administrate în faza apelului nu au fost de natură să conducă la stabilirea altei situaţii de fapt, ci doar să confirme întrunirea cerinţelor angajării răspunderii statului pentru condamnarea nelegală, cu toate consecinţele negative pe care le-a atras asupra victimei, pe plan personal şi profesional .
Critica recurentei legată de aprecierea subiectivă a judecătorului asupra întinderii despăgubirilor, îndeosebi a celor de natură morală, nu poate fi primită aşadar, întrucât, în absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.
Jurisprudenţa are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.
De altfel, fără să nege acest drept al instanţelor de fond, recurenta critică faptul că aprecierea subiectivă a judecătorului nu se suprapune cu nivelul pretenţiilor formulate de aceasta.
Or, în situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
Tot astfel, nu poate fi susţinută ideea unui prejudiciu efectiv şi a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalităţii umane, al suferinţelor fizice şi psihice.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, recursul reclamantei urmând să fie respins ca atare.
2). Recursul Statului Român (prin Ministerul Finanţelor Publice) a fost exercitat cu încălcarea dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., respectiv, cu nerespectarea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Astfel, potrivit actului procedural (dovada aflată la fila 95, apel), comunicarea hotărârii către pârât s-a realizat la 15 iunie 2007, cererea de recurs fiind transmisă (prin poştă) la 6 iulie 2007.
Rezultă, faţă de dispoziţiile art. 102 alin. (1) (termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel), ale art. 101 alin. (1) C. proc. civ. (referitor la modalitatea de calcul a termenelor procedurale pe zile), că exercitarea căii de atac s-a făcut cu depăşirea termenului defipt de lege.
În consecinţă, recursul pârâtului va fi respins ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge , ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.(fostă V.)Z. împotriva deciziei nr. 301 din 2 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca tardiv declarat, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 151/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 138/2005. Civil → |
|---|
