ICCJ. Decizia nr. 393/2005. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 393
Dosar nr. 35430/2/2005
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1364 din 30.03.2005, reclamantul Ministerul Culturii şi cultelor a chemat în judecată pe pârâţii E.I.D., D.I.P. şi M.I., pentru a fi obligaţi în solidar la plata sumei de 1.500.000 dolari SUA, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin fotografierea şi facsimilarea manuscrisului C.A.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că în anul 1999 Biblioteca Naţională a României a împrumutat manuscrisul C.A., partea I Landului Hessen din Germania, în vederea participării la expoziţia Das Lorscher Evangheliar şi Expoziţia 799 GBR.
Deoarece acest manuscris a fost clasat ca făcând parte din fondul de bun cultural de patrimoniu, conform Legii nr. 63/1974 a fost întocmită fişă de conservare a manuscrisului de către restaurator de carte veche de la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia.
La întoarcerea în ţară, la data de 5 noiembrie 1999 o comisie formată din specialişti a verificat starea de conservare a C.A. şi a constatat anumite deteriorări datorate fotografierii şi facsimilării acestuia.
Aceste operaţiuni au avut loc în lipsa unui contract încheiat între Statul Român şi reprezentanţii părţii germane, fapt datorat omisiunii pârâţilor care, prin funcţia deţinută la acea dată, răspundeau de încheierea unor asemenea contracte.
La 14 septembrie 2005 instanţa a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a pronunţat sentinţa civilă nr. 956 din 14 septembrie 2005, prin care, admiţând excepţia, a respins cererea ca fiind prescrisă.
Pentru a da această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, din înscrisuri depuse la dosar, rezultă că reclamantul a formulat şi o plângere penală împotriva aceloraşi pârâţi, finalizată în anul 2005, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale, constatându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată.
Astfel, s-a apreciat că reclamantul a avut cunoştinţă şi de întinderea pagubei şi de cei ce răspund pentru aceasta încă din 5 noiembrie 1999, data la care manuscrisul a fost analizat de comisia de specialişti şi s-a constatat deteriorarea lui.
Tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă din 5 noiembrie 1999 şi s-a împlinit la 5 noiembrie 2002, cu motivarea că în cauză nu poate fi reţinută, ca motiv de întrerupere a prescripţiei extinctive exercitarea acţiunii penale.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 115/A din 15.06.2006, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 pe temeiul cărora a reţinut ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Pârâţii au formulat recurs împotriva acestei decizii.
Prin recursurile declarate, pârâţii au susţinut, în esenţă, că greşit s-a considerat că momentul săvârşirii faptei este 5 noiembrie 1999, el fiind situat în anii 1992-1993 când s-a dat acordul pentru facsimilare, că s-a confundat momentul săvârşirii faptei cu momentul când reclamantul a avut cunoştinţă de pagubă, că reclamantul nu s-a constituit parte civilă în dosarul de urmărire penală, că greşit se invocă prevederile art. 17 C. proc. civ., declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională, că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă la 5 noiembrie 1999 (E.I.D. şi D.I.P.), că acţiunea reclamantului este prescrisă, iar formularea plângerii penale nu întrerupe cursul prescripţiei (M.I. şi D.I.P.).
Motivele invocate fiind comune, recursurile vor fi analizate împreună.
Cele trei recursuri sunt nefondate.
În mod corect, curtea de apel a reţinut că data de 5 noiembrie 1999 este data la care Ministerul Culturii şi Cultelor a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba creată şi pe cei responsabili de producerea ei, elemente în raport cu care, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă termenul de prescripţie.
Prescripţia este, într-adevăr, o sancţiune ce se aplică creditorului unei obligaţii ce rămâne în pasivitate, care se traduce prin trecerea timpului, fără manifestarea de voinţă în sensul recunoaşterii dreptului pretins.
Ori, aşa cum corect a apreciat instanţa de apel, Ministerul Culturii şi Cultelor a făcut dovada demersurilor întreprinse pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi de săvârşirea faptei ce l-a prejudiciat, acest fapt rezultând şi din sesizarea penală care a format obiectul dosarului de urmărire penală nr. 415/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Data sesizării faptei penale se plasează înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat corect că sesizarea organului penal trebuie interpretată ca reprezentând o cerere în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, menită să întrerupă cursul prescripţiei extinctive.
În ceea ce priveşte ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale emisă la data de 9 februarie 2005, aceasta a lămurit aspectele penale, fără a se apleca asupra laturii civile şi astfel, potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, după întreruperea ce a durat de la data sesizării Parchetului şi până la momentul emiterii acestei ordonanţe, a început să curgă o nouă prescripţie.
În aceste condiţii, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 martie 2005, a fost făcută înlăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.
În raport cu cele reţinute, motivele invocate nefiind întemeiate, recursurile vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii E.I.D., M.I. şi D.I.P. împotriva deciziei civile nr. 115/A din 15 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3906/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3742/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
