ICCJ. Decizia nr. 503/2005. Civil. Anulare act. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 503
Dosar nr.31866/3/2005
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 19 noiembrie 2003, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta L.A.M. a chemat în judecată pe pârâţii B.M. şi M.Z. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: (1) să constate inexistenţa dreptului pârâtului B.M. de a încheia, în calitate de mandatar al soţului reclamantei, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2656 din 24 octombrie 2003 de notar public E.C. la BNP Expert; (2) să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menţionat; (3) să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui contract, în sensul întoarcerii bunului imobil ce constituie obiectul acestui contract, în patrimoniul soţului reclamantei, L.M., decedat în prezent şi obligării pârâtului B.M. la restituirea către pârâta M.Z. a sumei de bani înscrisă cu titlu de preţ al vânzării în acest contract şi (4) să dispună obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1390 din 16 februarie 2005, a hotărât următoarele:
A admis capătul unu şi doi al acţiunii formulate de reclamanta L.A.M. în contradictoriu cu pârâţii B.M. şi M.Z.
A constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2656 din 24 octombrie 2003 la BNP Expert.
A admis în parte capătul trei din acţiune.
A repus părţile în situaţia anterioară încheierii contractului nr. 2656/2003.
A respins cererea privind obligarea pârâtului B.M. la restituirea preţului către pârâta M.Z.
A admis capătul patru din acţiune.
A obligat pârâţii în solidar la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 26.802.216 lei, taxa de timbru şi 40.000.000 lei, onorariu de avocat.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesual active a reclamantei, a lipsei de interes a reclamantei, a lipsei calităţii procesual active a reclamantei de a invoca nerespectarea dreptului de preemţiune şi a necompetenţei teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în soluţionarea acţiunii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin Decizia nr. 1300 din 2 octombrie 2006 astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 19 februarie 2007, a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâţii B.M. şi M.Z. împotriva sentinţei civile nr. 1390 din 16 februarie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, pe care i-a obligat la plata, către reclamantă, a sumei de 4000 lei (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs atât pârâtul B.M. cât şi pârâta M.Z.
Recursurile au fost înregistrate la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, la data de 2 aprilie 2007 sub nr. 31866/3/2005.
La data de 19 iunie 2007, apărătorul recurentei-pârâte M.Z. a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a lua cunoştinţă de actele dosarului, fiind recent angajat în cauză iar instanţa a respins cererea, motivat de faptul că la termenul anterior cauza a fost amânată la cererea recurenţilor-pârâţi pentru lipsă de apărare, în temeiul art. 156 C. proc. civ., iar noua cerere de amânare nu întruneşte condiţiile textului de lege menţionat.
În această situaţie, apărătorul recurentei-pârâte M.Z. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 156 C. proc. civ., susţinând că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, dreptul la apărare fiind un drept garantat de Constituţie, iar faptul că a fost angajat recent în cauză şi nu a luat cunoştinţă de actele dosarului îl pune în imposibilitatea obiectivă de a asigura apărarea recurentei-pârâte.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin încheierea din 19 iunie 2007, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.
Instanţa a motivat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională poate fi sesizată cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a unei dispoziţii cuprinse într-o lege sau ordonanţă aflată în vigoare, cu condiţia ca acea dispoziţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă. Instanţa a mai motivat că atâta vreme cât aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 156 C. proc. civ. nu a constituit obiect de critică prin motivele de recurs şi câtă vreme temeinicia cererii de amânare a cauzei în temeiul art. 156 C. proc. civ. se apreciază de către instanţa de judecată în raport de „motivele temeinice invocate", soluţionarea recursului, în limitele în care instanţa a fost investită, nu este influenţată de soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a art. 156 C. proc. civ.
Împotriva încheierii din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pârâta M.Z. a formulat recurs şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii menţionate şi sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocată.
În motivarea recursului, pârâta M.Z. a arătat că, deşi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., în raport cu prevederile art. 24 din Constituţie şi de cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este inadmisibilă şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii, nu se poate considera că dispoziţiile dreptului la apărare nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Recurenta-pârâtă a susţinut că, pentru a putea pune concluzii pertinente pe fondul cauzei, părţii trebuie să-i fie asigurate toate mijloacele legale pentru a putea cunoaşte actele aflate la dosarul cauzei, pentru a putea fi asistată şi reprezentată de avocat, o persoană specializată care are pregătire necesară pentru a consilia partea în alegerea celor mai avantajoase soluţii pentru obţinerea succesului în proces. Fără garantarea, în fapt, a dreptului a apărare, partea nu poate participa în mod util şi pertinent la soluţionarea în fond a pricinii, cu şanse reale de a obţine cele mai mari beneficii posibile pentru ea.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Din examinarea lucrărilor dosarului reiese că la termenul din 8 mai 2007, recurenta-pârâtă M.Z. a fost prezentă personal în instanţă şi a solicitat acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, cerere încuviinţată de instanţă, care i-a pus în vedere că nu poate beneficia decât de un singur termen, pentru acest motiv şi a amânat soluţionarea cauzei la data de 19 iunie 2007 (astfel cum reiese din încheierea de şedinţă de la acel termen, aflată la filele 34-35 din dosarul nr. 31866/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală).
Deşi între termenele de judecată (8 mai 2007 - 19 iunie 2007) a existat o perioadă de 41 de zile în care recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a-şi angaja un apărător care să ia cunoştinţă, în timp util de înscrisurile aflate la dosar, aceasta a înţeles să încheie contract de asistenţă judiciară cu un avocat abia la data de 18 iunie 2007, respectiv doar cu o zi înaintea termenului de judecată din 19 iunie 2007( conform delegaţiei avocaţiale depuse la fila 45 din dosarul nr. 31866/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală).
Aşa fiind, încuviinţarea noii cereri de amânare a judecării cauzei în temeiul aceluiaşi art. 156 C. proc. civ., formulată de apărătorul recurentei-pârâte la termenul din 19 iunie 2007 nu-şi găsea justificare, câtă vreme legea prevede expres că „instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată" iar în speţă recurenta-pârâtă M.Z. beneficiase deja de acest termen, culpa pentru lipsa de diligentă în valorificarea lui datorându-i-se exclusiv, dreptul la apărare al recurentei-pârâte nefiind deci încălcat.
Este de reţinut că dispoziţiile art. 156 C. proc. civ. nu constituie o restrângere şi nici nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia şi al împiedicării înfăptuirii justiţiei.
De asemenea, facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsă de apărare (caz în care se va amâna pronunţarea, la cererea părţii, pentru depunerea de concluzii scrise) sau de a acorda un singur termen în acest scop, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiţie, iar pentru eventualele abuzuri sau greşeli de judecată datorate încălcării dreptului la apărare, legea prevede remediile necesare.
De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin deciziile nr. 38/2002, nr. 337/2004 şi nr. 490/2006, care, sesizată în mai multe rânduri, cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 156 C. proc. civ., a respins-o ca neîntemeiată, pentru considerentele menţionate.
Având în vedere temeiurile arătate, soluţia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalltate a art. 156 C. proc. civ. în considerarea argumentelor prezentate în expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, se verifică a fi legală.
Această soluţie se impunea cu atât mai mult cu cât, în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (conform cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia") s-a decis constant că una din cauzele de inadmisibilitate în jurisdicţia constituţională, cauză legată de obiectul sesizării, o constituie o lege ori o dispoziţie dintr-o lege care, deşi este reclamată ca neconstituţională de una dintre părţile în proces, de acea prevedere legală nu depinde soluţionarea cauzei.
Totodată, este de reţinut că textul art. 29 al Legii nr. 47/2002 leagă excepţia de neconstitutionalltate de o lege „de care depinde soluţionarea cauzei". Prin sintagma „soluţionarea cauzei" legiuitorul a înţeles rezolvarea în fond a unui proces, adică s-a referit la hotărârea finală ce se va pronunţa de o instanţă judecătorească şi prin care se rezolvă conflictele dintre părţile în litigiu, iar nu la măsurile pe care instanţa le poate dispune pe parcursul soluţionării cum este cea de amânare a judecării cauzei pentru lipsa de apărare invocată de părţile din proces şi care constituie doar un incident în normala desfăşurare a activităţii judiciare ce intervine numai în condiţiile determinate de lege.
Aşa fiind, pentru considerentele care preced, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă L.A.M. va fi, de asemenea, respinsă, având în vedere că nu au fost depuse la dosar înscrisuri care să facă dovada acestor cheltuieli, conform art. 1169 C. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta M.Z. împotriva încheierii din 19 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
Respinge, ca nedovedită, cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata-reclamantă L.A.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 502/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4230/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
---|