ICCJ. Decizia nr. 526/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 12 februarie 2001 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 1243/2001, reclamantul A.V.I. a chemat în judecată pe pârâții M.F. și M.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, titlul de proprietate al reclamantului fiind preferabil față de titlul de proprietate al pârâților cu privire la același imobil.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că a cumpărat imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9240 din 1 august 1986 și transcris sub nr. 1856/1986 de notariatul de Stat sector 3 București, iar acesta a fost trecut în proprietatea statului prin decizia administrativă nr. 1927 din 19 septembrie 1989 emisă conform Decretului nr. 223/1974.
Reclamantul a mai arătat că Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 141 din 11 februarie 2000, a constatat că titlul statului este nelegal și a obligat Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, astfel încât statul nu putea înstrăina în mod valabil imobilul către pârâți prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât, așa cum s-a statuat prin hotărârea judecătorească menționată, statul nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 301 din 19 martie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, soluție menținută și de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin respingerea apelului.
Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 3021 din 17 septembrie 2001 a admis recursul declarat de reclamant, a casat hotărârile judecătorești pronunțate și a trimis cauza spre rejudecare. în motivarea acestei soluții a arătat că prima instanță a soluționat greșit cauza reținând buna credință a pârâților în dobândirea bunului, fără însă a analiza comparativ drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, pentru a stabili cine are un drept preferabil.
De asemenea, Curtea Supremă de Justiție a statuat că hotărârea judecătorească invocată de reclamant în dovedirea dreptului său nu este constitutivă de drepturi, astfel încât instanța trebuia să analizeze temeinicia acțiunii în raport de titlul de proprietate inițial asupra imobilului și nu în baza hotărârii judecătorești.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, care, prin sentința civilă nr. 351 din 3 aprilie 2003 a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.
în motivarea sa, tribunalul a reținut, în esență, că titlul de proprietate al pârâților care au cumpărat de la stat, nu poate înfrânge titlul reclamantului, care este mai vechi și provine de la un proprietar, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții, apel ce nu a fost motivat în termenul legal, așa încât în baza art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a pronunțat în fond, pe baza celor invocate în primă instanță și, prin decizia civilă nr. 345 din 1 septembrie 2003 a respins apelul, arătând că titlurile de proprietate provin de la autori diferiți și urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil, acesta fiind autorul reclamantului, deoarece prin sentința civilă nr. 141/2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nelegalitatea titlului statului.
Pârâții au exercitat calea de atac a recursului împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. susținând, că a fost încălcat principiul restituirii în echivalent, principiu care se aplică atunci când bunul nu mai poate fi restituit în natură.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 303 pct. 3 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, iar pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivele de recurs invocate.
Aceasta înseamnă că pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textelor, condiția legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea greșelilor anume imputate și indicarea probelor pe care se bazează.
în speță, recurenții invocă art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., însă nu formulează critici care să facă posibilă încadrarea în motivele de recurs invocate. Susținerile recurenților au caracter general, nefiind structurate din punct de vedere juridic.
Având în vedere că, pe de altă parte, instanțele de fond și apel în mod corect au admis acțiunea, apreciind-o ca fiind întemeiată, raportat la probatoriul administrat în cauză și față de îndrumările instanței de casare, se constată că hotărârea recurată nu cuprinde motive de nelegalitate, așa încât recursul a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 489/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5571/2005. Civil → |
|---|
