ICCJ. Decizia nr. 6190/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6190
Dosar nr. 9715/200.
Şedinţa publică din 8 iulie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 noiembrie 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti şi precizată în mai multe rânduri, reclamanta F.C.R. a chemat în judecată pârâţii Municipiului Bucureşti prin Primar general şi Ministerul Finanţelor Publice solicitând să se dispună obligarea acestora de a plăti, în echivalent, contravaloarea imobilului compus din teren de 300mp şi o casă cu 2 etaje, situat în sector 3.
Acest bun a fost naţionalizat abuziv, în condiţiile în care ambii proprietari( părinţii reclamantei, pentru care ea este unica moştenitoare) erau farmacişti, deci exceptaţi de la o asemenea măsură în condiţiile art. II din Decretul nr. 92/1950.
Clădirea a fost demolată iar terenul este în prezent ocupat de un obiectiv finalizat şi de altul în curs de execuţie.
În fine, reclamanta a mai invocat că a formulat notificarea în condiţiile Legii nr. 10/2001 însă nu a primit nici un răspuns.
Mai multe evaluări făcute pe parcursul procesului, inclusiv prin expertiză tehnică, au concluzionat că valoarea întregului imobil(construcţie demolată şi teren) este de 4.444.424.880. lei (sau 134.131 dolari SUA la acel moment).
Prin „precizările" din 29 noiembrie 2002 şi 18 aprilie 2003, reclamanta a arătat că doreşte să-i fie acordate titluri de valoare reprezentând echivalentul imobilului în litigiu.
Prin încheierea de şedinţă din 17 ianuarie 2003, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin primar „faţă de dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 10/2001" şi a dispus scoaterea sa din cauză.
Examinând probatoriile administrate, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 845 din 24 octombrie 2003, a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, dispunând obligarea lui să plătească reclamantei despăgubiri, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001, în cuantum de 134.131 dolari SUA, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii.
Cu o motivare extrem de succintă, tribunalul a reţinut că:
- imobilul a fost preluat de stat în mod nelegal, fiind încălcate atât dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 cât şi ale altor acte normative care ocroteau dreptul de proprietate;
- reclamanta este îndreptăţită să primească despăgubiri conform raportului de expertiză tehnică omologat.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 146 din 29 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, care a reiterat motivarea instanţei de fond, adăugând că neadaptarea până în prezent a unei legi privind despăgubirile cuvenite foştilor proprietari nu este de natură să împiedice stabilirea acestora şi obligarea pârâţilor la plată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând nelegalitatea ei în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că:
- acţiunea este inadmisibilă întrucât reclamanta, după efectuarea notificării, s-a adresat direct instanţei, fără a urma procedura administrativă obligaţia prevăzută la Legea nr. 10/2001;
- cererea de chemare în judecată, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este tardiv formulată, fiind cu mult depăşit termenul de 90 de zile prevăzut de lege.
- art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede pentru ipoteza în speţă alte forme de dezdăunare, şi anume: acordarea de titluri de valoare nominală, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori compensarea în alte bunuri şi servicii, iar nu plata de despăgubiri băneşti.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi a precizat din nou temeiul acţiunii ca fiind art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că recursul este întemeiat în sensul considerentelor ce succed.
Prima critică nu este fondată, reclamantei neputându-i fi negat, de principiu, accesul la justiţie în condiţiile în care notificării nu i s-a dat răspuns o lungă perioadă de timp. Dimpotrivă, aşa cum se va arăta în continuare, cererea reclamantei, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este tardiv formulată, cu depăşirea termenelor imperative prevăzute de lege.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, „în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin.1, dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei sau de la data comunicării...
Aşadar, termenul legal de promovare a acţiunii este de 90 de zile de la expirarea perioadei până la care se putea face notificarea sau de 90 de zile de la expirarea limitei de timp până la care unitatea deţinătoare trebuia să comunice răspunsul.
Este de asemenea evident că, indiferent cum ar fi calificate (de prescripţie sau de decădere ) aceste termene sunt imperative (obligatorii iar nu facultative (de recomandare)iar reclamanta le-a depăşit cu mult. Astfel, ea a formulat notificarea la 23 martie 2001 şi a introdus acţiunea în justiţie la 12 noiembrie 2002, deci după aproape 20 de luni.
În această situaţie, instanţele trebuiau să admită excepţia de tardivitate formulată de către pârât şi pe acest temei să respingă acţiunea.
Soluţia este de asemenea greşită şi în ceea ce priveşte modul de rezolvare a acţiunii, acordarea de despăgubiri băneşti, ceea ce contravine procedurilor legale şi chiar precizărilor făcute de reclamantă.
Astfel, este cert că, aşa cum au reţinut şi instanţele, sunt incidente în cauză prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, situaţia de fapt fiind necontestată clădire demolată şi teren ocupat în întregime de construcţii de interes public. Or, în această ipoteză, potrivit prevederilor art. 9 din acelaşi act normativ, instanţa ar fi putut să acorde numai alte măsuri reparatorii (titluri de valoare nominală, acţiuni la societăţi comerciale ori compensarea cu alte bunuri sau servicii), nu şi despăgubiri băneşti.
Aşa fiind, se constată că instanţele au soluţionat greşit cauza, omiţând să observe tardivitatea formulării cererii şi acordând reclamantei o altă reparaţie decât cea prevăzută de lege.
În consecinţă, potrivit prevederilor art. 312- 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica Decizia pronunţată în apel în sensul că va admite apelul aceluiaşi pârât împotriva sentinţei de la fond, care va fi schimbată în totalitate în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 146/A din 29 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, pe care o modifică în sensul că:
Admite apelul formulat de Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 845 din 24 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care o schimbă în tot şi respinge acţiunea formulată de reclamanta F.C.R. împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 8 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6189/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6158/2005. Civil → |
|---|
