ICCJ. Decizia nr. 6193/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 1998 sub nr. 11805 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta A.P.E.E. a chemat în judecată pe pârâții: Consiliul General al municipiului București, prin primarul general și SC H.N. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, iar aceștia să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul de la parter și apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al vilei situată în București, sectorul 1.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că vila menționată a fost construită de tatăl său, A.I. pe terenul cumpărat împreună cu mama ei la data de 9 mai 1933, conform actului autentificat sub nr.12022 și transcris sub nr. 6277 la Tribunalul Ilfov, Secția notariat.
Ulterior, în baza autorizației de construcție nr. 5 a D/1933, tatăl său a ridicat construcția.
în ziua de 28 august 1944 când trupele rusești au intrat în țară au fost izgoniți din imobil și mobilierul le-a fost rechiziționat conform Ordinului nr. 92/1944 al Poliției Capitale precum și obiecte personale.
La data de 20 aprilie 1950, imobilul a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950 în mod nelegal, întrucât autorul său fiind de profesie avocat și pensionar la data naționalizării, era exceptat de la naționalizare conform art. II din același decret.
A mai arătat că este unică moștenitoare a părinților săi, A.I. (decedat la 26 ianuarie 1953) și A.L. (decedată la 11 iulie 1988).
în drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 112/1995.
La data de 29 septembrie 1998 (dosar nr. 11805/1998) au formulat cerere de intervenție D.S.N.M. și D.M. solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentului nr. 3 situat la etajul 2 al imobilului din București, (solicitat de reclamantă) care le-a fost vândut de Primăria municipiului București, prin mandatarul SC H.N. SA, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996.
Fiind astfel investită, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 20094 din 8 decembrie 1998, a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 824 A din 8 iunie 1999, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței judecătoriei, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași judecătorii, pentru ca aceasta să se pronunțe în principiu cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de soții D. asupra căreia instanța de fond omisese să se pronunțe.
Prin decizia nr. 1421 din 19 aprilie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat nul recursul declarat de intervenienții D.S.N.M. și D.M. împotriva deciziei instanței de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 sub nr. 19098/2000.
în acest dosar la datele de 8 noiembrie 2000 și 13 decembrie 2000 reclamanta și-a precizat și completat acțiunea, în sensul că a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobil în contradictoriu cu Primăria municipiului București și nu cu Consiliul General al municipiului București și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentul de la parter cumpărat de soții Ș.G. și G.E. (ulterior renunțând la judecată față de aceștia) precum și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996, încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și pârâții D.S.N.M. și D.M., în calitate de cumpărători, privind apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului situat în sector 1, iar aceștia din urmă să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul.
Ca urmare a modificărilor procedurale, în raport de valoarea de peste 150 milioane lei a imobilului revendicat, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 4277 din 11 aprilie 2001 a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu nr. 3617/2001.
în acest dosar, la data de 1 iunie 2001, reclamanta precizează că obiect al prezentei cauze îl reprezintă doar apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului în legătură cu care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și revendicarea, iar temeiul de drept sunt și prevederile art. 9 alin. (6) și art. 10 din Legea nr. 112/1995 și art. 480-481 C. civ.
Reclamanta menține primul capăt de cerere privind constatarea nelegalității titlului Statului asupra bunului revendicat.
Susține că pârâtul D.M. a cumpărat la data de 19 martie 1992 conform contractului autentificat sub nr. 7536/1992 de Notariatul de Stat sector 3 apartamentul nr. 70 situat în Blocul P.M.62, din București, situație în care nu mai putea cumpăra apartamentul ce formează obiectul prezentului litigiu.
în plus, a mai arătat reclamanta, că în vederea cumpărării apartamentului în litigiu, pârâții D. au declarat că nu dețin altă locuință proprietate personală, conform declarațiilor autentificate la 19 septembrie și respectiv 27 septembrie 1996, deși nu aceasta era realitatea.
Tribunalul municipiului București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1745 din 19 noiembrie 2001, a respins excepțiile formulate de pârâții Consiliul General al municipiului București și SC H.N. SA referitoare la lipsa calității lor procesuale pasive și a respins acțiunea reclamantei, precum și cererea de intervenție formulată de intervenienții D.S.N.M. și D.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut și motivat că reclamanta uzând de procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 cererea de restituire în natură i-a fost respinsă, printr-o dispoziție a Primăriei municipiului București acordându-i-se despăgubiri, așa încât, avea deschisă calea plângerii împotriva acestei dispoziții și nu calea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., care este inadmisibilă.
A mai reținut că la data introducerii acțiunii, 24 iunie 1998, pârâții Primăria municipiului București, Consiliul General al municipiului București și SC H.N. SA nu mai erau deținătorii apartamentului în discuție, întrucât acesta fusese vândut în anul 1996 soților D., așa încât, aceste persoane juridice nu mai au calitate procesuală pasivă.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996, reclamanta nu are calitate procesuală activă în condițiile în care acesteia nu i s-a recunoscut calitatea de proprietar al apartamentului în litigiu.
Ca o consecință a respingerii acțiunii principale, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de soții D.
împotriva acestei hotărâri, au formulat apel atât reclamanta cât și intervenienții D.S.N.M. și D.M., iar Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 361 din 2 octombrie 2002, le-a admis, a anulat sentința și a acordat termen pentru judecata în fond.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut și motivat că, soluția tribunalului este nelegală în condițiile în care acțiunea în revendicare formulată de reclamantă în anul 1998 și întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă, în condițiile în care foștii proprietari pot să reclame în fața instanței judecătorești încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra locuințelor deținute de chiriași.
A mai reținut că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului București, Consiliului General al municipiului București și SC H.N. SA întrucât în raport de obiectul acțiunii, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și revendicare, aceste persoane juridice au calitate procesuală pasivă, chiar dacă nu mai aveau posesia bunului căci în raport de acestea trebuia să se verifice legalitatea preluării bunului de către Stat, iar pe de altă parte, Primăria municipiului București și SC H.N. SA sunt părți în contractul a cărei nulitate absolută s-a cerut.
S-a mai reținut că soluția primei instanțe este greșită și sub aspectul încălcării prevederilor art. 85 raportat la art. 94 alin. (4) C. proc. civ., întrucât Primăria municipiului București și SC H.N. SA nu au fost citate, deși prin completarea de la dosarul 19038/2000, ca și prin precizarea de la dosarul nr. 3671/2001 al Judecătoriei sectorului 1 reclamanta solicitase acest lucru.
împotriva acestei decizii intermediare nr. 361 din 2 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au formulat recurs atât Consiliul General al municipiului București, prin Primarul general, cât și intervenienții D., recursuri ce au fost respinse ca inadmisibile de Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 2035 din 20 mai 2003.
La data de 1 aprilie 2002 s-a înregistrat sub nr. 5356/2002 la Judecătoria sectorului 1 București cererea municipiului București, prin Primarul General, prin care a chemat în judecată pe pârâții D.S.N.M., D.M. și SC H.N. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 aprilie 1996 privind apartamentul nr. 3 situat la etajul 2 al imobilului din București, încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, situație în care devin incidente prevederile art. 11 din aceeași lege.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție pârâtul D.M. deținea în proprietate apartamentul nr.70 situat în sector 3, iar prin declarație notarială acesta a menționat că nu mai deține o altă locuință proprietate personală, încălcându-se astfel prevederile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Judecătoria sectorului 1 București, prin încheierea din 22 octombrie 2002 dată în dosarul nr. 5356/2002 a admis excepția de litispendență, întrucât pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, se afla dosarul nr. 1026/2002 și era îndeplinită tripla identitate de obiect, cauză și părți, trimițând dosarul la această instanță, pentru soluționarea împreună a cauzelor.
Rejudecând, prin decizia nr. 1238 din 16 iunie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate, atât acțiunea formulată de reclamanta A.P.E.E. așa cum a fost precizată, cât și acțiunea conexă formulată de Municipiul București, prin primarul general. A respins cererea reconvențională formulată de pârâții D.S.N.M. și D.M.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut și motivat că prin sentința civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul nr. 12536/2003 definitivă și irevocabilă, s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare nr. 7536 din 19 martie 1992 încheiat între numiții R.T. și R.E., în calitate de vânzători și pârâtul D.M., în calitate de cumpărător, este un act simulat, voința reală a părților actului secret fiind contract de donație a imobilului situat în București, sector 3 încheiat între numiții R.T. și R.E. în calitate de donatori și D.S., în calitate de donatară, prin reprezentantul său legal D.M.
Față de caracterul declarativ al acestei hotărâri judecătorești, instanța a constatat că pârâtul D.M. nu a fost niciodată proprietarul apartamentului nr. 70 situat la adresa menționată, proprietar fiind fiica minoră a acestuia, D.S., în calitate de donatară.
în această situație, actul de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA și pârâții D.S.N.M. și D.M., în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului din sector 1, nu s-a încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 11 din Legea nr. 112/1995, care să sancționeze actul juridic astfel încheiat cu nulitatea, întrucât nici unul dintre cumpărători nu avea la data încheierii actului alt imobil dobândit în proprietate, anterior, în municipiul București.
Instanța de apel a calificat ca fiind cerere reconvențională cererea de intervenție în interes propriu formulată de soții D., în raport de calitatea acestora de pârâți, așa cum s-a solicitat de către reclamantă prin precizarea de acțiune.
împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs reclamanta A.P.E.E. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.
Susține, astfel, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în sensul că, deși prin decizia civilă nr. 361 din 2 octombrie 2002 prin care Curtea de Apel București a admis apelurile și a anulat sentința nr. 1745 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalului București, a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâților Primăria municipiului București și SC H.N. SA în contradictoriu cu care se poate verifica legalitatea preluării imobilului de către stat, totuși prin decizia nr. 1238 din 16 iunie 2004, rejudecând cauza în fond, instanța de apel nu analizează primul capăt al cererii sale privind constatarea nelegalității măsurii de naționalizare a bunului imobil în discuție, întrucât autorii săi erau exceptați conform art. II din Decretul nr. 92/1950, tatăl fiind de profesie avocat și pensionar la data apariției Decretului nr. 92/1950, iar mama, casnică.
în aceste condiții, încălcarea dispozițiilor legale menționate, respectiv art. II din Decretul nr. 92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil.
Nefiind preluat de stat cu titlu legal, imobilul nu putea face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții D. în baza Legii nr. 112/1995 întrucât acest act normativ permitea doar înstrăinarea de către stat a imobilelor intrate cu titlu în patrimoniul acestuia. Or, nevalabilitatea titlului de proprietar al vânzătorului, atrage și nulitatea actului terțului dobânditor.
Mai susține că, deși în prima hotărâre 361/2002 instanța de apel a pornit de la raționamentul potrivit căruia în rejudecare urma să dea răspuns problemei dacă statul în mod legal era sau nu proprietar, totuși în considerentele deciziei dată în rejudecare aceasta nu se reflectă, aspect ce conferă hotărârii caracter contradictoriu.
Reclamanta mai susține că în privința celui de al doilea capăt de cerere vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în discuție reținerea de către instanța de apel a hotărârii nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3 ce a constatat simulația este nerelevantă, întrucât chiar și printr-o asemenea modalitate, dobândirea unui imobil de către un membru al familiei există.
Un alt aspect ce dovedește încălcarea legii și ignorat de instanță, este cel referitor la declarațiile notariale prin care fiecare din pârâți a declarat pe proprie răspundere și în conformitate cu art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, atât în ceea ce-l privește pe declarant cât și pe soțul/soția acestuia, că nu au dobândit sau înstrăinat o altă locuință proprietate personală în localitatea de domiciliu începând cu ianuarie 1990.
Or, declarația dată de titulara contractului este din 17 septembrie 1996, anterior contractului de vânzare-cumpărare în discuție, iar declarația soțului D.M., coproprietar conform aceluiași contract, este dată în 27 septembrie 1996, deci ulterior semnării actului.
De asemenea, mai susține că hotărârea instanței de apel este greșit și sub aspectul ignorării de către aceasta a hotărârii prin care s-a consfințit tranzacția dintre pârâtul D.M. și fosta sa soție, urmare căreia nu a fost atribuit acestuia apartamentul nr. 70 din sector 3, hotărâre ce nu a fost anulată și care dovedește calitatea lui de proprietar al altei locuințe la data cumpărării apartamentului nr.3, etaj 2 din sector 1, în discuție, situație ce se circumscrie dispozițiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea absolută a actului conform art. 11 din aceeași lege.
Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii principale și a celei conexe.
Recursul este fondat.
Prin acțiunea înregistrată la data de 24 iunie 1998 (deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, neaplicabilă în cauză) reclamanta A.P.E.E. a investit instanța cu trei capete de cerere:
1) constatarea nulității titlului statului cu privire la imobilul situat în sector 1 ce a aparținut părinților săi naționalizat nelegal conform art. 1 din Decretul nr. 92/1950, deși aceștia erau exceptați de la măsura naționalizării conform art. II din același act normativ, întrucât tatăl său, A.I., era avocat-pensionar la data aplicării acestei măsuri, iar mama, A.L., casnică;
2) constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și pârâții D.S.N.M. și D.M., în calitate de cumpărători, privind apartamentul nr. 3, etaj 2 situat în sector 1 și ca o consecință,
3) obligarea pârâților D. de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3, et. 2, situat la adresa menționată.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 9 alin. (6) raportat la art. 11 din aceeași lege, aceste din urmă prevederi legale fiind invocate și de municipiul București prin acțiunea conexă.
Formulând acțiunea în revendicare, reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. în acest sens, reclamanta a invocat calitatea de avocat-pensionar (intelectual) a autorului său și respectiv, casnică, a mamei sale și dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane de la naționalizare.
Conform art. II din Decretul nr. 92/1950, așa cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 "nu intră în prevederile decretului de față și nu pot fi naționalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari, provenite din muncă".
în cauză, s-a dovedit cu actele de la dosarul nr. 11805/1998, că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamantei ce făceau parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres și imperativ de la naționalizare.
încălcarea dispozițiilor legale menționate, respectiv ale art. II din Decretul nr. 92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil ci, el este lovit de nulitate absolută.
Așadar, cum statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul, nu se poate susține că imobilul a fost deținut de stat cu titlu.
De altfel, Decretul nr. 92/1950 era și neconstituțional în raport chiar de Constituția din anul 1948, atunci în vigoare, care prevedea în art. 8 că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială.
Nefiind preluat de către stat cu un titlu legal, imobilul în discuție nu putea face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții D. în baza Legii nr. 112/1995 întrucât acest act normativ permitea doar înstrăinarea de către stat a imobilelor intrate cu titlu în patrimoniul acestuia. Or, nevalabilitatea titlului de proprietar al statului-vânzător atrage și nulitatea actului terțului dobânditor.
Deși în prima hotărâre nr. 361 din 2 octombrie 2002, prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile și a anulat sentința primei instanțe nr. 1745 din 19 noiembrie 2001, instanța a pornit de la raționamentul potrivit căruia în rejudecarea pe fond urma să dea răspuns problemei dacă Statul în mod legal era sau nu proprietar, totuși în decizia nr. 1238 din 16 iunie 2004 pronunțată în rejudecare și care formează obiectul prezentului recurs, aceasta nu se reflectă, aspect ce conferă acestei din urmă decizii un caracter contradictoriu, nelegal și nefiind necesară administrarea de noi probe, urmează a fi modificată sub acest aspect.
Referitor la cel de al doilea capăt de cerere al acțiunii formulată de reclamantă (dar și de Municipiul București, prin acțiunea conexă) cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București și pârâții D.S.N.M. și D.M. și pentru încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) raportat la art. 11 din Legea nr. 112/1995, se constată nelegalitatea deciziei atacate și sub acest aspect.
Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 "chirașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".
Conform alin. (6) al aceluiași articol "fac excepție de la prevederile alin. (1) chiriașii titulari sau membrii familiei lor, soț, soție, copii minori, care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu".
Art. 11 din aceeași lege prevede că "actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) și de art. 10 sunt lovite de nulitate absolută".
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992 de fostul Notariat al sectorului 3 București, pârâtul D.M., în timpul căsătoriei cu prima soție, D.D., cumpără de la părinții acesteia, R.T. și R.E., apartamentul nr. 70, situat în București, sector 3, apartament ce i-a fost atribuit în deplină proprietate, prin sentința civilă nr. 2314 din 28 mai 1992 a Judecătoriei sectorului 5 București care a declarat desfăcută această căsătorie, a încredințat mamei pe minora S. și a consfințit tranzacția soților cu privire la partaj, fostei soții a pârâtului, atribuindu-se în proprietate alt imobil.
Ulterior, la data de 11 iunie 1994, pârâtul D.M. se căsătorește cu pârâta D.S.N.M., titulara contractului de închiriere a apartamentului nr. 3, etaj 2 din București, sector 1, iar conform contractului nr. 145 din 23 septembrie 1996, cumpără acest apartament, în baza cererii înregistrată sub nr. 28425 din 21 august 1996 la SC H.N. SA.
în realizarea opțiunii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 112/1995, privind cumpărarea acestui apartament, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (6) din aceeași lege, pârâta D.S.N.M. declară în fața notarului public la data de 19 septembrie 1996 că nu deține nici personal, nici soțul său și nu a înstrăinat nici o locuință proprietate personală începând cu data de 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu (declarație autentificată sub nr. 2750 din 19 septembrie 1996 B.N.P. C.F.
Aceeași declarație, cu același conținut, la același notar, în temeiul aceleiași opțiuni, dă și pârâtul D.M., dar la data de 27 septembrie 2002, deci ulterior încheierii contractului nr. 145 din 23 septembrie 1996 (declarație autentificată sub nr. 2822 din 27 septembrie 1996, dosar nr. 5356/2002).
Or, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992 de fostul Notariat de Stat sector 3 București și din sentința civilă nr. 2314 din 28 mai 1992 a Judecătoriei sectorului 5 București, pârâtul D.M. a dobândit cu titlu de proprietate de la R.T. și E., apartamentul nr. 70 din sector 3.
Drept urmare, pârâtul mai deținea o locuință proprietate personală dobândită după data de 1 ianuarie 1990 și ca atare, ambii soți erau exceptați de la prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, potrivit alin. (6) al aceluiași articol. încheind, astfel, contractul de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 (în litigiu) în temeiul Legii nr. 112/1996, au intrat sub incidența art. 11 din aceeași lege, actul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută, fiind încheiat prin fraudarea și a acestor dispoziții ale legii.
La data de 6 noiembrie 2003 (în timpul acestui proces pornit de reclamanta A. la data de 24 iunie 1998) pârâta D.S.N.M. (reclamantă în dosarul nr. 12536/2003 al Judecătoriei sectorului 3) a chemat în judecată pe soțul său, D.M., ca reprezentant legal al fiicei minore D.S., pe fosta soție a acestuia, S.D. și pe părinții acesteia R.T. și R.E., iar prin sentința civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004, Judecătoria sectorului 3 București a admis acțiunea și a constatat simulația contractului de vânzare-cumpărare nr. 7536 din 19 martie 1992, încheiat între R.T. și E., în calitate de vânzători și D.M., în calitate de cumpărător, în sensul că potrivit voinței reale a părților, actul secret este contract de donație a apartamentului nr. 70 situat în sector 3 București, încheiat între R.T. și R.E. în calitate de donatori și D.S., în calitate de donatară, prin reprezentant legal D.M.
Sentința civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3 București, în speța de față, este nerelevantă întrucât ea nu este opozabilă nici reclamantei A. nici municipiului București (reclamant în cererea conexă) care nu au avut calitatea de părți în respectivul litigiu și nici în contract. Acestora nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părților (în speță, donația), ci numai situația juridică astfel cum rezultă din contractul public, aparent, în speță, contractul autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992 privind apartamentul nr. 70 din sector 3, deși acesta nu corespunde realității, așa cum rezultă din sentința menționată. Sancțiunea specifică a simulației este inopozabilitatea față de terți a situației juridice reale care este consacrată prin contractul secret.
Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 1175 C. civ. care prevede "Actul secret care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane".
întrucât prin simulație se ascunde existența unei anumite realități juridice, ar fi nedrept ca anumite persoane, străine de simulație, (cum este și cazul în speță) să suporte consecințele unor operații pe care părțile le-au ascuns tocmai prin utilizarea simulației.
în această situație, contractul de vânzare cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA și pârâții D.S.N.M. și D.M., în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului din sector 1 s-a încheiat cu încălcarea dispozițiilor nr. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,art. 11 din aceeași lege sancționând cu nulitatea actul astfel încheiat, întrucât la data încheierii actului, 23 septembrie 1996, D.M. era deja proprietarul apartamentului nr. 70 din sector 3, dobândit anterior în municipiul București, respectiv prin contractul nr. 7536 din 19 martie 1992 și care, ca efect declarativ al partajului, i-a revenit în proprietate prin sentința civilă nr. 2314 din 28 mai 1992 a Judecătoriei sectorului 5 București.
Prin urmare, aprecierea instanței de apel în sensul că în raport de efectul declarativ al sentinței nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3, pârâtul D.M. nu a fost niciodată proprietarul apartamentului situat în șos. C. nr. 9, ci fiica sa minoră, D.S., în calitate de donatară apare ca fiind greșită, căci această hotărâre nu este opozabilă reclamantei și municipiului București.
în altă ordine de idei, nu sunt lipsite de relevanță și anumite împrejurări de fapt care conduc la concluzia că pentru obținerea apartamentului în discuție, pârâții și-au propus, anume, să fraudeze atât dispozițiile legale, cât și interesul reclamantei care sesizase instanța încă din anul 1998 pentru revendicarea bunului în calitate de moștenitoare a părinților săi.
în acest sens, este de observat că deși cererea de cumpărare a apartamentului în litigiu trebuia să fie însoțită și de opțiune prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, pârâtul D.M., coproprietar conform aceluiași contract, declară pe proprie răspundere de-abia la data de 27 septembrie 1996, la 4 zile după încheierea contractului, că nu are altă locuință dobândită după 1 ianuarie 1990. Declarația sa notarială autentificată sub nr. 2822 din 27 septembrie 1996 nu exista, așadar, în momentul încheierii contractului și care, dacă era depusă împreună cu declarația soției sale anterior, legal, contractul nu se putea încheia.
De altfel, nici declarația dată de soția sa la 19 septembrie 1996, autentificată sub nr. 2750, în sensul că soțul său nu a dobândit altă locuință proprietate personală cu începere de la 1 ianuarie 1990, nu corespunde adevărului, căci, așa cum s-a arătat, la acea dată, pârâtul era proprietarul apartamentului din șos. C. București.
Aceeași semnificație care lasă loc îndoielii o are și formularea la data de 6 noiembrie 2003, în timpul prezentei judecăți și la 11 ani după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 7536 din 19 martie 1996 privind apartamentul din șos. C., a acțiunii referitor la care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3 București.
De aceea, și capătul al doilea din cererea reclamantei și cel din acțiunea conexă sunt întemeiate și urmează a se constata nulitatea absolută a contractului în discuție.
Ca o consecință a constatării nulității absolute a acestui contract se constată a fi întemeiată și cererea reclamantei privind revendicarea apartamentului nr. 3, et. 2 de la soții D., în baza art. 480-481 C. civ.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă se privește ca fondat și în baza art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost admis. S-a modificat în parte decizia atacată în sensul că s-a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost completată și precizată și cererea conexă formulată de municipiul București, prin primarul general, în conformitate cu considerentele și dispozitivul prezentei decizii.
S-a menținut dispoziția din decizia atacată referitoare la respingerea cererii reconvenționale formulată de soții D.
Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâții intimați D. Au fost obligați la 4.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariu de avocat în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6287/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6185/2005. Civil → |
|---|
