ICCJ. Decizia nr. 2624/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 18 ianuarie 2005, reclamanții I.E., I.G.D. și H.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i oblige pe pârâți la plata sumei de 70.000 Euro sau atât cât va rezulta în urma evaluării făcute de un expert, cu titlul de despăgubiri pentru imobilul care le-a fost preluat abuziv de stat, situat în București, în prezent demolat.
Prin sentința civilă nr. 246 din 16 martie 2005 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca prematur formulată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 instituie prin dispozițiile art. 21-24 o procedură specială prealabilă, pe care persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii o au de urmat, procedură ce a fost demarată în speță de către reclamanți, dar nefinalizată prin emiterea unei decizii.
Prin decizia civilă nr. 1295 din 2 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.
Pentru a decide astfel, curtea a reținut, de asemenea, că procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost declanșată de reclamanți, dar nu a fost finalizată, consecința acestei stări de fapt fiind aceea că reclamanții nu au încă recunoscut dreptul de creanță de a pretinde plata sumei de 70.000 Euro, dar că există posibilitatea nașterii acestui drept.
Curtea a mai reținut că reclamanții au urmat, de fapt, concomitent două căi în justiție, calea dreptului comun și calea reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fapt ce este inadmisibil deoarece, ori de câte ori există două căi de urmat, reclamantul trebuie să urmeze calea specială reglementată de lege și nu pe cea generală.
în ce privește procedura specială, curtea a arătat că, chiar dacă este real că reclamanții nu au primit un răspuns la notificare și că de la data notificării s-au scurs peste trei ani, aceste aspecte nu sunt determinante pentru admiterea apelului, deoarece dreptul de creanță nu li s-a născut încă.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând următoarele critici:
Legea nr. 10/2001 prevede un termen imperativ de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare pentru soluționarea notificării de către unitatea deținătoare.
Cum acest termen este imperativ și nu facultativ, nerespectarea lui de către comisia însărcinată cu soluționarea notificării echivalează cu respingerea acesteia.
în opinia recurenților, acest refuz trebuie cenzurat de instanță și, pentru soluționarea pe fond a cauzei, solicită admiterea recursului și a apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.
Intimații nu au depus la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat.
într-adevăr, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă pe care persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi trebuie să o urmeze, o acțiune întemeiată pe dreptul comun introdusă după data intrării în vigoare a legii speciale nefiind admisibilă.
în speță însă, reclamanții au urmat procedura prealabilă în sensul că, la data de 26 iulie 2001 au depus notificare la Primăria Municipiului București solicitând măsuri reparatorii pentru un teren în suprafață de 250 mp situat în sector 4 și despăgubiri bănești pentru casa de locuit ce a existat pe acest teren și a fost demolată.
în notificare, reclamanți au arătat că imobilul compus din teren și construcție, a aparținut autorilor lor M. și A.B. și a fost preluat de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 25 alin. (1) [fost art. 23 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii.
Așa cum corect au susținut recurenții, câtă vreme entitatea învestită cu soluționarea notificării nu s-a conformat dispoziției legale și nu a soluționat notificarea în termenul prevăzut de lege, care în speță, fusese depășit cu mai mult de 3 ani la data sesizării instanței, persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii se pot adresa instanței pentru valorificarea drepturilor lor, deoarece refuzul soluționării notificării echivalează cu o respingere a cererii.
A condiționa accesul la justiție de emiterea de către unitatea deținătoare a unei decizii sau dispoziții motivate, recunoscând în același timp posibilitatea unității deținătoare de a nu respecta termenul imperativ prevăzut de lege, înseamnă practic a îngrădi reclamanților accesul la justiție care este garantat de art. 21 din Constituție.
Prin urmare, hotărârile celor două instanțe, care au respins ca prematură cererea reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat de stat, fără a cerceta fondul pretențiilor, sunt nelegale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Conform art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanți și a casat decizia Curții de Apel.
în baza art. 296 și art. 297 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, a desființat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la același tribunal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2609/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2198/2006. Civil → |
|---|
