ICCJ. Decizia nr. 3542/2006. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3542
Dosar nr. 557/64/2006
Şedinţa publică din 3 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 20 ianuarie 2006 M.U. a cerut Tribunalului Braşov să recunoască şi să încuviinţeze executarea silită a hotărârii definitive nr. 770 din 17 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul din Terni (Italia) în contradictoriu cu T.L.
Cererea a fost respinsă de către Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 167/S din 13 iulie 2006 cu motivarea că, anterior pronunţării hotărârii străine, în România a fost pronunţată o hotărâre penală definitivă, prin care T.L. a fost obligat la repararea aceluiaşi prejudiciu cauzat lui M.U., astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992, potrivit cu care recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţei române.
M.U. a declarat apel susţinând, pe de o parte, că dispoziţiile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992 nu sunt imperative şi nici nu sunt aplicabile în cauză, deoarece nu există unitate de obiect între hotărârile examinate, instanţa italiană având în vedere infracţiunile de fals şi înşelătorie, iar instanţa română pe cea de gestiune frauduloasă şi cele prevăzute şi pedepsite de Legea nr. 31/1990.
Apelul a fost respins prin Decizia civilă nr. 246/Ap din 6 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Fără a face o analiză de fond a hotărârii străine, interzisă de altfel de art. 169 din Legea nr. 169 din Legea nr. 105/1992, instanţa de apel a reţinut că aceasta a rezolvat acelaşi litigiu dintre părţi, întemeiat pe aceeaşi cauză, soluţionat şi de Tribunalul Braşov prin Decizia penală nr. 779 din 20 decembrie 1996, definitivă prin Decizia penală nr. 177/R din 10 iunie 1997 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.
Prin urmare, a statuat curtea de apel, nu au importanţă denumirile, posibil a fi diferite, date faptelor în legislaţiile celor două state, ci cauza litigiului, care în speţă este aceeaşi cum corect a constatat prima instanţă, care legal a soluţionat cererea prin prisma prevederilor art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992.
M.U. a declarat recurs prin care a solicitat casarea hotărârilor pronunţate pentru cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe fond admiterea cererii sale în sensul formulat.
Dezvoltând recursul, M.U. a contestat soluţia şi considerentele instanţei de apel, susţinând contrar celor din urmă că între hotărârile judecătoreşti cercetate nu există identitate, ci numai unele similitudini, diferenţele constând în acelea că:
- hotărârea italiană a fost pronunţată de o instanţă civilă ca urmare a prescrierii răspunderii penale a făptuitorului T.L. , în timp ce hotărârea română este penală;
- nu există identitate de obiect între cele două hotărâri;
- în faţa instanţei italiene nu s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat dat de hotărârea română, astfel că nici nu se poate socoti că aceeaşi cauză a fost judecată şi de o instanţă română.
În raport cu cele astfel susţinute şi cu faptul că dispoziţiile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992 nu sunt imperative faţă de sintagma „recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată..."(s.n.) utilizată de acest text de lege, recurentul a calificat Decizia atacată ca fiind nelegală prin greşita aplicare a legii.
Recursul astfel motivat nu este fondat şi va fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru considerentele care succed.
Contrar susţinerilor din recurs, examinarea formală a hotărârilor judecătoreşti comparate pronunţate în Italia şi România, anume sentinţa nr. 770 din 17 septembrie 2005 a Tribunalului din Terni şi Decizia penală nr. 779/A din 20 decembrie 1996 a Tribunalului Braşov, denotă împrejurarea că prin procesele care au avut loc, penal în România şi civil în Italia, au fost cercetate aceleaşi fapte ale lui T.L. constând în însuşirea unor sume de bani rezultate din vânzarea în România a unor autoturisme procurate din Italia de către M.U. şi s-a dispus, adevărat în cuantumuri diferite, asupra întinderii unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat de T.L. lui M.U.
Ca urmare, pe deplin corect instanţele au hotărât că, indiferent de anume particularităţi ale fiecărui proces, ele au rezolvat unul şi acelaşi litigiu între M.U. şi T.L.
Aşadar, procesul din Italia a fost soluţionat definitiv şi anterior în România, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992, concordantă cu dispoziţiile Regulamentului nr. 44 Bruxelles potrivit cu care o hotărâre nu va fi recunoscută, printre altele, dacă este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între aceleaşi părţi în statul membru al Uniunii Europene în care se solicită recunoaşterea.
În raport cu cele astfel constatate, hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea legii, iar recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de M.U. împotriva deciziei nr. 246/Ap din 6 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3547/2006. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3472/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
