ICCJ. Decizia nr. 4233/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4233
Dosar nr. 27924/1/200.
Nr. vechi 11462/2005
Şedinţa publică din 28 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2004, reclamanta D.A., în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, a solicitat anularea dispoziţiei nr. 2376 din 21 februarie 2004 emisă de Primarul General şi să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 152 mp situat în Bucureşti.
În motivarea contestaţiei, reclamanta a arătat că terenul situat în Bucureşti, a aparţinut tatălui său, S.G., care l-a dobândit conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 56829 din 18 decembrie 1946 la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat de la M.T.I.F.
În anul 1982, tatăl său i-a donat imobilul, construcţia intrând în proprietatea ei, iar terenul urmând regimul instituit prin art. 30 din Legea nr. 59/1974, în vigoare la acea dată.
Ulterior, construcţia a fost preluată în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri ca urmare a unui decret de expropriere.
Atât reclamanta cât şi tatăl său au făcut demersuri pentru redobândirea terenului, inclusiv în baza Legii nr. 18/1991, însă toate fără rezultat.
Reclamanta mai arată că în mod greşit i s-a respins notificarea adresată intimatei în baza Legii nr. 10/2001 cu motivarea că terenul nu face obiectul acestei legi, în condiţiile în care dispoziţiile art. 6.1. lit. c) din Normele Metodologice stabilesc că incidenţa legii intervine şi pentru terenurile din intravilan, neocupate de construcţii sau care nu au făcut obiectul constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor speciale indiferent de afectaţiunea juridică actuală a acestora.
Fiind astfel investit, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu poate beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 întrucât potrivit art. 3 din lege sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, în echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, or, la momentul exproprierii (1986) reclamanta nu avea calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu, ci îl deţinea cu drept de folosinţă pe durata construcţiei.
Prin contractul de donaţie, reclamanta a dobândit doar dreptul de proprietate asupra construcţiei, terenul construit şi neconstruit aferent construcţiei trecând în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.
S-a concluzionat de către instanţă că în condiţiile expuse, reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită şi nu poate beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, care, prin Decizia nr. 513 A din 20 iunie 2005, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta D.A. a declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine, astfel, în esenţă, că soluţia ambelor instanţe de a considera că nu are calitatea de persoană îndreptăţită pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 este greşită în condiţiile în care, în momentul încheierii actului de donaţie tatăl său a înţeles să-i doneze întregul imobil (al cărui proprietar era din anul 1946), nu numai construcţia dar şi terenul, căci voinţa internă reală a fost de a dona întregul imobil.
În condiţiile în care toate legile de reparaţie intervenite după anul 1989 recunosc dreptul ca restabilirea proprietăţii celor deposedaţi şi în contra cărora au acţionat legile anterioare contrare proprietăţii private, instanţele ar fi trebuit să califice Legea nr. 58/1974, în temeiul căreia terenul aferent construcţiei a fost trecut în proprietatea statului fără plată, drept o măsură abuzivă de intervenţie în raportul juridic amintit de vreme ce a fost expres abrogată, dar şi faţă de noile orientări ale dreptului intern privind proprietatea privată şi circuitul civil, cum şi în raport de dispoziţiile art. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care arată expres că la aplicarea legii trebuie avută în vedere Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalelor sale.
Recursul este fondat pentru considerentele ce succed.
Potrivit contractului de donaţie autentificat sub nr. 10311 din 22 octombrie 1982 de fostul Notariat de Stat al sectorului 3 Bucureşti, tatăl reclamantei, S.G., i-a donat fiicei sale imobilul, construcţie situat în Bucureşti, sector 3, terenul construit şi neconstruit aferent imobilului în suprafaţă de 152 mp urmând regimul juridic prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Raporturilor juridice dintre donator şi donatar le-au fost aplicate, la acea dată, prevederile art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 58/1974 în conformitate cu care terenurile din intravilan (perimetrul construibil) puteau fi dobândite numai prin moştenire legală, iar în caz de înstrăinarea construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.
În speţă, din actele dosarului rezultă că voinţa internă a fost ca tatăl reclamantei să doneze fiicei sale întregul imobil, nu numai construcţia dar şi terenul aferent, iar reclamanta să accepte donaţia privind întregul imobil.
Acest aspect subiectiv al intenţiei actului rezultă pe de o parte din raportul tată-fiică, reliefat şi de introducerea cererii de intervenţie în prezenta cauză (fila 45 dosar fond), iar pe de altă parte şi din dispoziţiile Codului civil conform cu care oricine poate dispune liber de bunurile sale prin acte inter vivos ori de mortis causa, actele trebuind a fi făcute cu respectarea ordinii publice şi a moralei.
Pe de altă parte, art. 30 din Legea nr. 58/1974 (abrogată) era neconstituţional în raport chiar cu prevederile art. 36 alin. (1) din Constituţia în vigoare la data edictării legii, conform cărora „dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege", obiect al acestui drept putându-l constitui, printre altele şi „casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care se află" [art. 36 alin. (2)].
Or, trebuie acceptat că atâta timp cât existau aceste norme constituţionale de ocrotire a unei forme de proprietate nu se putea concepe o schimbare legitimă a titularului dreptului decât dacă exista consimţământul său ori, în lipsa acestuia, în cazuri prevăzute de legea fundamentală şi, oricum, în schimbul unei despăgubiri (ceea ce nu s-a întâmplat în speţă).
În acest context, aplicarea Legii nr. 58/1974 trebuie calificată ca o măsură abuzivă de intervenţie a statului comunist în raportul juridic în discuţie, cu atât mai mult cu cât legile de reparaţie intervenite după anul 1989 recunosc dreptul la restabilirea proprietăţii celor deposedaţi şi în contra cărora au acţionat legile contrare proprietăţii private.
Ca atare, la momentul exproprierii reclamanta era beneficiara unei donaţii care nu a fost revocată, or, ca efect al donaţiei, ea a devenit proprietară şi asupra terenului aferent construcţiei.
De menţionat că, de vreme ce legiuitorul de după anul 1989 a recunoscut dobânditorilor construcţiilor dreptul de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate şi în cazul în speţă, ca efect al donaţiei (act cu titlu gratuit de dispoziţie) şi reclamanta a devenit proprietară asupra terenului aferent construcţiei, în prezent demolat.
Drept urmare, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 fiind proprietara terenului de 152 mp la data preluării abuzive a acestuia.
În consecinţă, în raport de considerentele expuse şi constatând că pricina a fost soluţionată fără a se fi cercetat fondul, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul declarat în cauză urmează a fi admis, se vor casa atât sentinţa primei instanţe cât şi sentinţa instanţei de apel şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 513 A din 20 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a.
Casează atât Decizia atacată cât şi sentinţa civilă nr. 101 din 4 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2006.
| ← CSJ. Decizia nr. 231/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6288/2006. Civil → |
|---|
