ICCJ. Decizia nr. 5111/2019. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5111
Dosar nr. 20198/200.
Şedinţa publică din 13 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 18 aprilie 2003 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta M.M. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului autentic nr. 3510 din 27 martie 1995 prin care pârâta B.N. a vândut pârâtei N.V. cota de ⅓ din anexa gospodărească a imobilului situat în Călimăneşti cu motivarea că în anul 1988 aceeaşi vânzătoare i-a înstrăinat ei, reclamantei, toate drepturile pe care le avea asupra imobilului de la adresa menţionată.
După declinarea competenţei, cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Brezoi, care prin sentinţa civilă nr. 255 din 18 martie 2004 a respins acţiunea.
S-a reţinut în motivarea acestei soluţii că din conţinutul celor două contracte de vânzare-cumpărare rezultă cu evidenţă că obiectul acestora nu a fost identic, astfel că reclamanta nu justifică un interes în promovarea acţiunii în nulitate a contractului.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia civilă nr. 1702 din 2 septembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti. Printr-o minuţioasă apreciere proprie a probelor, instanţa de apel a constatat că nici unul dintre motivele invocate de reclamantă, vânzarea lucrului altuia, respectiv constatarea ca fals al unui înscris întocmit de circumscripţia financiară, nu pot conduce la constatarea nulităţii contractului.
Astfel, s-a constatat că existenţa unor obiecte diferite în cele două contracte, cel din 1988 şi cel din 1995, rezultă nu doar din lectura clauzelor lor, dar şi din considerentele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în anul 1996 prin care s-a sistat starea de indiviziune asupra imobilului, dintre pârâta N.V., reclamanta M.M. şi D.E., precum şi din răspunsurile la interogatoriu.
Cu privire la cel de-al doilea motiv invocat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că înscrisul declarat fals, certificatul eliberat de circumscripţia financiară Călimăneşti, nu a fost determinant pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal reclamanta a declarat recurs, susţinând că există motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului, după reluarea istoricului imobilului din anul 1976, cu trimiteri la probele administrate, reclamanta a susţinut în esenţă că dependinţele imobilului nu au fost niciodată separate, astfel că nu puteau fi vândute separat. Decizia este criticată şi pentru că nu a dat eficienţă sentinţei civile nr. 1548/2000 a Judecătoriei Brezoi, care a dispus anularea certificatului fiscal nr. 2134 din 20 martie 1995, ca fiind fals, certificat ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin note scrise, pârâta-intimată N.V. a solicitat respingerea recursului.
Recursul nu este fondat, astfel încât potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, având în vedere următoarele considerente.
Mai întâi, motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se regăseşte în dezvoltarea recursului.
Astfel, potrivit acestui text de lege, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii". Or, recurenta nu a indicat în cuprinsul căii de atac extraordinare exercitate ce anume lege s-a încălcat sau ar fi fost greşit aplicat de instanţa de apel.
De altfel, această lipsă esenţială s-a manifestat încă de la data formulării acţiunii, care, contrar cerinţelor imperative ale art. 112 pct. 4 teza finală C. proc. civ., nu indică motivele de drept pe care se întemeiază cererea.
Dând dovadă de rol activ (chiar cu depăşirea exigenţelor art. 129 C. proc. civ., ţinând seama de faptul că reclamanta a fost asistată de avocat), ambele instanţe au soluţionat corect cele două probleme ce se pot identifica în speţă: dacă există sau nu vreun motiv de nulitate absolută care să permită unui terţ faţă de contract solicitarea de constatare a nevalabilităţii acestuia.
Atât instanţa de fond cât şi cea de apel, pe baza probatoriilor administrate, înscrisuri, interogatorii, au concluzionat în acelaşi sens: nu există identitate între ceea ce a dobândit reclamanta prin contractul din 1988 de la B.N. şi ceea ce aceasta din urmă a vândut în 1995 pârâtei N.V. Ca atare, nu se pune problema vânzării lucrului altuia, care în anumite circumstanţe, în care ambele părţi contractante ar fi acţionat animus nocendi, cu intenţia de a-l frauda pe adevăratul proprietar, ar putea conduce la constatarea nulităţii absolute.
Cu privire la critica vizând consecinţele pe care instanţele trebuiau să le tragă din faptul că un certificat fiscal fusese declarat fals prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt de observat următoarele:
Relevant pentru determinarea întinderii exacte a dreptului de proprietate transmis era planul de situaţie, astfel cum a fost convenit de părţile contractante, iar nu certificatul fiscal declarat nul prin sentinţa civilă nr. 1548/2000, care nu constituie titlu de proprietate.
Cum suprapunerea eventuală a dreptului de proprietate al părţilor poate fi soluţionată prin promovarea unei acţiuni în revendicare, prin aplicarea regulii qui prior tempore, potior iure, fără a fi nevoie de constatarea nulităţii ultimului contract, corect acţiunea astfel cum a fost formulată a fost respinsă de prima instanţă, soluţie menţinută în apel.
Pentru considerentele ce preced, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de M.M. împotriva deciziei civile nr. 1702/A din 2 septembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5274/2019. Civil. Partaj succesoral. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2765/200<. Civil → |
|---|
