ICCJ. Decizia nr. 5408/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 396 din 28 august 2002 pronunțată de Tribunalul Suceava s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A.L.E., ș.a., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și chemata în garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.
Au fost obligați pârâții și chematul în garanție să plătească reclamanților contravaloarea sumelor reținute din venitul lunar brut în perioada 1 iunie 1999-1 aprilie 2001 cu titlu de contribuție de asigurări de sănătate, reactualizate conform indicelui de inflație la data executării.
La soluționarea cauzei s-au avut în vedere probatoriile administrate, față de care s-au reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de procurori la Parchetele de pe lângă Judecătoria Suceava, Tribunalul Suceava și Curtea de Apel Suceava, calitate în care în perioada 1 iunie 1999-31 martie 2001 li s-a reținut din salariul lunar câte 7% cu titlu de contribuție la asigurările sociale de sănătate.
Art. 99 alin. (1) și (2) din Legea 92/1992 republicată în baza art. VI din Legea 142/1997 (M. Of. 259/1997) prevede că magistrații beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze și că, condiții de acordare în mod gratuit a asistenței medicale, a medicamentelor și a protezelor se stabilesc prin H.G., în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii.
La 1 ianuarie 1998 a intrat în vigoare Legea 145/1998, legea asigurărilor sociale de sănătate, care în art. 52 prevede că persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările sociale de sănătate al cărui cuantum este de 7 % ce se aplică la venitul brut. Legea 145/1998 stabilește care sunt persoanele exceptate de la plata contribuției bănești (art. 6 și art. 55).
Legea 92/1992, pentru organizarea judecătorească, este o lege specială; prevederile sale au prioritate față e prevederile Legii 145/1998, legea cadru.
La 20 iulie 1998 a fost publicată H.G. 409, publicată în M. Of. 275 din 23 iulie 1998, care în art. 1 prevede că magistrații în activitate beneficiază în mod gratuit de servicii de asistență medicală, de medicamente și proteze în condițiile Legii asigurările sociale de sănătate 145/1997, iar în art. 3 prevede că contribuțiile personale, stabilite potrivit dispozițiilor legale suportate de persoanele prevăzute la art. 1, pentru furnizarea de servicii și achiziționarea de medicamente se decontează acestora, pe bază de documente justificative din bugetul Ministerului Justiției sau, după caz, al Ministerului Public.
Din coroborarea textelor de lege s-a reținut că, chiar după intrarea în vigoare a Legii 145/1997, magistrații au beneficiat, în mod gratuit, de asistență medicală, medicamente și proteze.
De altfel, H.G. 409 din 20 iulie 1998 a fost emisă sub titulatura privind "condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru magistrați".
în perioada 1 iunie 1999-1 aprilie 2001 reclamanților li s-a reținut din salariu cota de 7% cu titlu de contribuție de asigurări sociale deși textele de lege nu prevedeau acest lucru.
La 30 martie 2001, în M. Of. nr. 162, a fost publicată Legea 118 din 29 martie 2001 pentru aprobarea O.U.G. 179/1999; prin această lege, art. 99 alin. (1) din Legea 92/92 prevede că magistrații în activitate beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze în condițiile respectării dispozițiilor legale privind plata contribuției de asigurări sociale de sănătate. Potrivit art. 9 din Legea 118/2001, acest act normativ a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial.
Din cronologia actelor normative sus-menționate, s-a apreciat că magistrații au beneficiat de gratuitate în acordarea asistenței medicale fără achitarea nici unei contribuții de asigurări sociale de sănătate până la apariția Legii 118/2001.
Cererea de chemare în garanție este justificată deoarece sumele reținute de angajator cu titlu de contribuție pentru asigurări sociale de sănătate se varsă la casa de asigurări de sănătate [art. 52 alin. (3) din Legea 145/1997].
Prin decizia civilă nr. 521 din 16 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, s-a dispus după cum urmează asupra recursurilor formulate împotriva sentinței civile nr. 596 din 28 august 2002 a Tribunalului Suceava.
S-a respins ca tardiv recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava.
S-au respins ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.
în motivarea deciziei de recurs s-au reținut următoarele:
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava s-a constatat că este tardiv, cu următoarele argumente:
Conform art. 80 din Legea nr. 168/1999, termenul de recurs în cadrul procedurii soluționării conflictelor de drepturi este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțată de instanța de fond.
în cauză, hotărârea primei instanțe a fost comunicată Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, cu respectarea condițiilor impuse de art. 100 C. proc. civ., la data de 9 octombrie 2002 iar cererea de recurs a fost înregistrată la data de 24 octombrie 2002, peste termenul legal.
Asupra recursurilor declarate de C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. București și de Parchetul de lângă Curtea Supremă de Justiție, s-au reținut următoarele:
La data de 1 ianuarie 1998 a intrat în vigoare Legea nr. 145/1997, privind asigurările sociale de sănătate, lege ce nu este aplicabilă magistraților și personalului auxiliar de specialitate, deoarece prin art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 modificată prin Legea nr. 142/1997 s-a prevăzut că magistrații în activitate și familiile acestora beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, de aceleași drepturi beneficiind și personalul auxiliar.
întrucât Legea nr. 92/1992 modificată este o lege cu caracter special, aceasta are prioritate de aplicare față de norma generală, respectiv Legea nr. 145/1997, astfel încât la apariția Legii nr. 118/2001, reținerea sumelor nu a avut temei legal.
Legea nr. 145/1997 este legea cadru, lege cu un caracter general în raport cu Legea nr. 92/1992 iar din interpretarea sistematică a celor două acte normative se dă eficiență specialului, adică Legii nr. 92/1992, conform principiului specialia generalibus derogant.
Din categoria actelor normative în materie (Legea nr. 92/1992, Legea nr. 145/1998, H.G. nr. 409/1998, Legea nr. 118/2001) rezultă că magistrații au beneficiat de gratuitate în acordarea asistenței medicale fără achitarea unei contribuții de asigurări sociale de sănătate până la apariția Legii nr. 118/2001, reținerile din salariu fiind astfel lipsite de temei legal.
împotriva sentinței civile nr. 396 din 28 august 2002 a Tribunalului Suceava și deciziei civile nr. 521 din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Bacău s-a declarat recurs în anulare cu motivarea că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a Legii nr. 145/1997, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
Asupra recursului în anulare, înalta Curte constată:
Recursul în anulare este admisibil din punct de vedere procedural deoarece la data pronunțării deciziei Curții de Apel erau în vigoare art. nr. 330-3304 C. proc. civ. (abrogate prin O.U.G. nr. 58/2003), iar hotărârea poate fi atacată cu căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării, conform art. 725 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul în anulare nu mai poate fi însă analizat deoarece chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că în cauza s-a produs o încălcare esențială a legii, hotărârea irevocabilă nu mai poate fi anulată, pentru că astfel s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, drept garantat prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale la care România este parte din anul 1994.
O admitere a recursului în anulare, în aceste condiții, ar însemna o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 2004, a fost ratificată Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la această Convenție, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950.
Prin aceeași lege, la art. 2, s-a menționat expres că se ratifică și primul Protocol adițional la Convenție, Paris 20 martie 1952.
Prevederile constituționale referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului sunt cuprinse în art. 20, și sunt în sensul că,
dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte;
dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne susțin dispoziții mai favorabile.
Potrivit art. 1 Protocol 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții ori amenzi".
în cauză, intimații-reclamanți se bucură de un bun în sensul Convenției iar dreptul asupra acestui bun le-a fost recunoscut în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 521 din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Bacău.
în aplicarea Convenției care susține preeminenta dreptului, intervenția statului, chiar dacă ar fi prevăzută de lege și ar urmări protecția unui interes general, trebuie să respecte un echilibru și o proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile propuse.
Astfel, nu este permis a cere și a obține rejudecarea unei cauze care a fost judecată anterior definitiv și irevocabil și care se bucură de putere de lucru judecat pentru că altfel s-ar crea un climat de incertitudine pe plan legal și ar fi afectată siguranța raporturilor juridice civile.
Intervenția Procurorului General după finalizarea procedurii juridice și pronunțarea unei hotărâri irevocabile, în sensul anulării acesteia, deși nu a fost parte, reprezintă o serioasă ingerință în drepturile fundamentale ale individului recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă, în detrimentul acestuia, și duce la ruperea echilibrului care trebuie să existe între protecția proprietății și apărarea interesului general.
în acest sens s-a pronunțat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
In acest sens si reținând argumentele prezentate mai sus s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului intr-o cauza similara celei de față, în care a condamnat Statul Roman pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, si anume in cazul Stere si alții împotriva României.
Codul de procedură civilă a fost modificat iar una dintre rațiuni a fost aceea de a fi adaptat jurisprudenței CEDO, unul dintre cazuri vizând abrogarea căii de atac a recursului în anulare.
Prin urmare, față de prevederile art. 1 Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înalta Curte a dispus respingerea recursului în anulare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6613/2006. Civil ŞI DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 5491/2006. Civil → |
|---|
