ICCJ. Decizia nr. 6613/2006. Civil ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUAL. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUAL

Decizia nr. 6613 /20 10

Dosar nr. 4253/3/2006

Şedinţa publică din 7 decembrie 2010

Deliberând asupra recursului civil de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Cadrul procesual

La 5 noiembrie 2003 reclamanta SC G. SA, printr-o cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA şi A.S. pentru obligarea acestora să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei , imobilul cu destinaţie comercială, situat în Bucureşti, sector 6.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi H.G. nr. 765/1990.

În fapt reclamanta a arătat că a fost lipsită de posesia acestui imobil de pârâtele care invocă şi ele un drept de proprietate cu privire la acesta.

La 16 martie 2004 s-a calificat intervenţia în proces a SC E.T. SRL ca succesoare în drepturi a reclamantei, iar la 22 iunie 2004 s-a luat act de cedarea dreptului litigios, de către această reclamantă, numitei SC G.R.B.G. SRL.

La 25 ianuarie 2005 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a intervenientei SC S.G. SRL, în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ..

După administrarea de probe, instanţa considerând că natura litigiului este atrasă de calitatea comercială a părţilor, a scos cauza de pe rol şi a transmis-o secţiei comerciale, prin încheierea din 28 iunie 2005.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin încheierea din 19 ianuarie 2006 a observat că opinia potrivit căreia natura comercială a litigiului este dată de calitatea părţilor nu-şi are suport în dispoziţiile C. com. şi, pe cale de consecinţă, constatând că obiectul acţiunii îl reprezintă o revendicare imobiliară care este o cauză civilă, a înaintat dosarul conducerii tribunalului pentru a fi repartizat unei secţii civile.

2. Instanţa de fond

Dosarul a fost înregistrat la secţia a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti care, prin sentinţa civila nr. 1323 din 23 octombrie 2006 a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În motivarea acestei soluţii s-au reţinut în esenţă următoarele:

Sub aspect procedural, tribunalul a respins excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată de pârâta SC P. SA (motivată pe împrejurarea că la data introducerii acţiunii valoarea imobilului era sub un miliard de RON), având în vedere, art. 158 alin. (1), art. 159 pct. 2 art. 18¹ C. proc. civ. şi art. 2 pct. 1 lit. b) O.U.G. nr. 65/2004.

Pe fondul cauzei s-a constatat că reclamanta SC G. SA a luat fiinţă ca urmare a reorganizării, prin H.G. nr. 1353/1990, a întreprinderii de Industrializare a Cărnii Bucureşti - Glina.

Prin H.G. nr. 765/1990 unităţile comerciale specializate în lapte, pâine, peşte, carne şi produse din carne au fost trecute în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, act normativ prin care au fost transferate utilaje şi personal fără să se facă vreo menţiune cu privire la imobile. Acest act normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 474/1990.

Ca urmare apariţiei H.G. nr. 391/1995 privind transmiterea unor spaţii comerciale în patrimoniul societăţilor comerciale cu activitate de producţie din domeniile: morărit şi panificaţie, carne şi produse din carne, lapte şi produse din lapte, peşte şi produse din peşte, între SC P. SA şi SC G. SA s-a încheiat la 25 ianuarie 1996 un Protocol în care la art. 3 se prevede în mod expres că transferul proprietăţilor asupra bunurilor, obiect al protocolului, se va realiza în condiţiile prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi Legea nr. 26/1990.

Instanţa a constatat că pârâta deţine asupra imobilului revendicat un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Consiliul Municipiului Bucureşti în suprafaţă de 7179,19 mp, identificate prin anexa 2 şi planurile topografice din anexele 4 şi 5.

S-a procedat la compararea titlurilor părţilor şi s-a dat preferinţă titlului pârâtei SC P. SA, deoarece reclamanta nu a putut prezenta un titlu care să consfinţească dreptul de proprietate al reclamantei asupra spaţiului revendicat.

Astfel, s-a observarea faptului că H.G. nr. 765/1990 a fost abrogat iar protocolul încheiat la 25 ianuarie 1996, de asemenea invocat de reclamantă, nu a fost finalizat, conform punctului 3, în baza Legilor nr. 31/1990 şi 26/1990.

S-a mai reţinut că şi pârâta SC A.S. opune reclamantei hotărârea nr. 63/2000, încheierea din 14 noiembrie 2002 a Curţii de Arbitraj din cadrul Asociaţiei Naţionale a Cooperaţiei Meşteşugăreşti - UCECOM, prin care s-a constatat că imobilul situat în Bucureşti de 126 mp este proprietatea acesteia, intabulată conform încheierii nr. H404/2.IX.2002 emisă de Biroul de carte funciară al Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti.

Cat priveşte înscrisurile depuse de reclamantă s-a constatat că acestea sunt certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi în nici unul nu se regăseşte şi imobilul revendicat.

S-a mai reţinut că deşi pârâta SC E.G. SRL atrasă forţat în proces a manifestat pasivitate faţă de pretenţiile reclamantei, acţiunea împotriva acesteia a fost respinsă pentru aceleaşi considerente, lipsa titlului reclamantei asupra imobilului revendicat.

3. Instanţa de apel

Curtea de Apel Bucureşti secţia a IlI-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie prin decizia nr. 470 din 9 iulie 2007 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa atacată şi pe fond a admis acţiunea şi a obligat pe pârâta SC P. SA şi pe intervenienta SC E.G. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat, în suprafaţă de 110,84 mp, cu 7.140 RON cheltuieli de judecată.

A fost totodată admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M. Bucureşti (fostă A.S.).

În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele:

Spaţiul comercial în litigiu are un alt număr cadastral decât cel deţinut de pârâta SC M., ceea ce a condus la constatarea că această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă.

S-a constatat că titlul de proprietate al reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile H.G. nr. 765/1990 prin care s-a dispus transferul dreptului de administrare directă asupra spaţiilor comerciale - terenuri şi construcţii - de la Ministerul Comerţului la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, act normativ în baza căruia s-a întocmit Protocolul , nr. 21156/1990 încheiat între Ministerul Comerţului - Direcţia generală comercială - ICL A.(în prezent SC P. SA) şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei SC G. Bucureşti (ulterior SC G. SA şi, în prezent, SC G.R.B.G. SRL).

În anexa la Protocolul semnat între părţile mai sus amintite figurează, spaţiul comercial ce face obiectul litigiului şi pe care în 1990, SC G. SA l-a transferat în patrimoniul său în baza H.G. menţionată şi a art. 20 Legea nr. 15/1990.

Instanţa de apel a apreciat că abrogarea ulterioară a H.G. nr.765/1990 (prin H.G. nr. 474/1999) nu lipseşte de efecte juridice această hotărâre, întrucât actul normativ a fost abrogat şi nu anulat".

Cu privire la titlul invocat de pârâtă s-a constatat că acesta nu numai că nu este mai bine caracterizat , dar că nu îndeplineşte condiţiile legale deoarece prin hotărârea nr. 277/1994 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială (definitivă şi irevocabilă), s-a respins cererea reconvenţională formulată de SC P. SA de constatare a dreptului de proprietate a acesteia asupra spaţiului comercial în litigiu.

S-a mai reţinut că întabularea ulterioară de către pârâtă a unui drept de proprietate asupra suprafeţei de 7179,19 m² teren nu poate conduce la concluzia că a dobândit un drept de proprietate asupra terenului întrucât înscrierea nu are efect constitutiv de drepturi, iar pe de altă parte s-a constatat că pe verso-ul certificatului de atestare se face menţiunea a 53 de amplasamente, printre care, la pct. 14 se află terenul în suprafaţă de 13,72 m², ce aparţine imobilului în litigiu, aceste menţiuni nu se referă însă la întreaga suprafaţă de teren aferentă clădirii de la această adresă şi, cu atât mai puţin, la clădirea ca atare.

Pe cale de consecinţă a fost admis apelul şi schimbată în tot sentinţa civilă nr. 1323/2008 şi admisă acţiunea.

4. Recursul

Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs pârâta SC P. SA, care a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7, 8, şi 9 C. proc. civ..

În fapt, în esenţă, s-au formulat următoarele critici:

i. Hotărârea s-a dat cu încălcarea normelor de competenţă.

Considerând cauza drept un litigiu civil al cărui obiect are o valoare de 201.495 RON, conform raportului de expertiză, în mod eronat s-a pronunţat în fond Tribunalul, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 C. proc. civ., valoarea obiectului fiind inferioară sumei de 500.000 RON, şi ca urmare atrăgând competenţa Judecătoriei, ca instanţă de fond, conform art. 1 C. proc. civ. „Tot la acest motiv de recurs s-a invocat greşita apreciere a caracterului civil al cauzei, care este în realitate de natură comercială pentru că priveşte un spaţiu comercial şi este supus legilor comerciale a căror interpretare o poate da numai un tribunal comercial.

ii. Decizia Curţii de Apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au condus la admiterea apelului.

Sub acest aspect s-a arătat că instanţa nu a explicat modalitatea pentru care nu au fost primite probele produse de pârâtă în dovedirea dreptului său de proprietate şi anume Protocolul încheiat cu ICL A., în temeiul art. 20 Legea nr. 15/1990 şi respectiv, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de C.G.M.B., drept de proprietate intabulat în Cartea Funciară.

Ş-a mai arătat că reclamanta nu putea deveni proprietara spaţiului în discuţie ca urmare a protocolului încheiat în 1990 în temeiul Legii nr. 15/1990 deoarece la acea dată pârâta deţinea spaţiul în temeiul unui contract de închiriere, calitate ce rezultă şi din sentinţa civilă nr. 3499/1997 prin care reclamanta din prezenta cauză a fost obligată la restituirea chiriei nedatorate.

iii. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi cu interpretarea greşită a actul dedus judecăţii.

S-a reţinut greşit că titlul de proprietate al reclamantei se întemeiază pe dispoziţiile H.G. nr. 765/1990 - în sensul că potrivit art. 2 s-au predat -preluat între părţi unităţile specializate - neobservându-se că Protocolul nr. 21156/1990 nu are articole şi ca atare nici art. 2 invocat, iar potrivit termenilor precişi ai H.G. nr. 765/1990 ceea ce s-a transferat (de la comerţ la alimentaţie) a fost activitatea unităţilor ,iar predarea fondurilor fixe, printre care şi imobilul în discuţie, nu a fost susţinută de un inventar, cum s-a specificat în actul de transfer.

Recurenta a susţinut că în felul acesta s-a schimbat înţelesul actului dedus judecăţii H.G. nr. 765/1990 nu face dovada transferului dreptului de administrare sau de proprietate a spaţiilor comerciale, ci doar dovada transferului activităţii acestora. Acest înţeles rezultă şi din împrejurarea că între autoarea pârâtei ICL A. şi autoarea reclamantei, Abatorul Glina, s-a încheiat un contract de folosire a spaţiului comercial printr-o închiriere pe o perioadă de cinci ani. Ca urmare, la data înfiinţării SC G. SA, autoarea reclamantei, aceasta nu avea în patrimoniu spaţiul comercial revendicat, ca activ ci ca pasiv patrimonial, creanţa reprezentând chirie pentru spaţiul comercial revendicat, conform sentinţei nr. 3499/1997.

S-a mai invocat împrejurarea că H.G. nr. 765/1990 fiind publicată în M. Of. nr. 280/09.11.1992, dată de la care aceasta a intrat în vigoare, nu poate produce efecte faţă de terţi (printre care şi autoarea recurentei pârâte) decât de la data publicării , publicarea fiind obligatorie şi înainte de apariţia Constituţiei, potrivit Decret-Lege nr. 10/31.12.1989.

Recurenta a arătat că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor - prin aplicarea corectă a legii (H.G. nr. 834/1991 dată în aplicarea Legii nr. 15/1990) - s-a făcut dovada că pârâta deţine în proprietate atât cota indiviză de teren cât şi construcţia.

În concluzie, recurenta a solicitat fie casarea pentru primele două motive de recurs, fie modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă a solicitat în principal anularea recursului ca netimbrat şi ca fiind formulat de M.L.F., director general, persoană fără calitate de reprezentant al societăţii pârâte care este o societate comercială pe acţiuni în sistem dualist şi care, conform art. 153³ Legea nr. 31/1990, nu poate fi reprezentată în raporturile cu terţii şi în justiţie de către directorul general executiv, ci numai de directorul în ansamblul său. S-a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 302¹ C. proc. civ. (recursul trebuie să cuprindă semnătura părţii) în raport de împrejurarea că nu s-a dovedit că persoana care a semnat pentru director avea o atare împuternicire.

În subsidiar intimata a solicitat respingerea recursului, criticile formulate nefiind întemeiate deoarece:

- dispoziţiile referitoare la competenţă au fost respectate; art. 2 din C. proc. civ. referitoare la competenţa tribunalului au fost modificate prin Legea nr. 219/2005, deci ulterior depunerii cererii de chemare în judecată şi a raportului de expertiză, astfel că instanţa, în temeiul art. 18¹ C. proc. civ. tribunalul a păstrat cauza spre judecare în primă instanţă;

- litigiul, care priveşte o acţiune în realizarea dreptului de proprietate, este un litigiu civil, el neîncadrându-se în dispoziţiile limitativ prevăzute de art. 3 şi 4 C. com. iar potrivit art. 892 din acest cod, se exclude î n mod expres din competenţa instanţei comerciale posibilitatea de a se pronunţa în privinţa dreptului de proprietate sau a servitutilor imobiliare;

- instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia reţinând şi motivând aspectele esenţiale ale cauzei şi înlăturând apărările intimatei pârâte care ţineau de puterea de lucru judecat; astfel transferul activităţii, a personalului şi a imobilelor , inclusiv spaţiul în discuţie, fost centru de carne din lista anexă privind unităţile preluate de IIC Bucureşti Glina - s-a efectuat prin protocolul nr. 21156/25.VII.1990 între ICL A.(ulterior SC P. SA) şi IIC Bucureşti Glina (ulterior SC G. SA), încheiat ca urmare a H.G. nr. 765/1990 care a prevăzut transmiterea dreptului de administrare directă; la 8 septembrie 1990 prin Legea nr. 15/1990 s-a prevăzut reorganizarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi, respectiv, transformarea dreptului de administrare în drept de proprietate (art. 16 şi art. 20 al legii). Ca urmare, în succesiunea actelor normative incidente s-a apreciat în mod corect că titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat fiind mai vechi şi dobândit cu respectarea procedurilor legale;

- efectele deciziei civile nr. 277/1994 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins cu putere de lucru judecat acţiunea formulată de SC P. SA în constatarea unui drept de proprietate asupra magazinului în litigiu au fost corect reţinute;

- actele în temeiul cărora s-a creat dreptul de proprietate al reclamantei au fost corect interpretate de către instanţă , abrogarea H.G. nr. 765/1990 de către H.G. nr. 474/1999 nu produce efecte retroactive, o asemenea abrogare neputând desfiinţa un drept de proprietate legal dobândit; sentinţa 3499/1997, invocată de pârâtă, prin care s-a respins acţiunea formulată de SC G. SA, autoarea reclamantei, de reziliere a contractelor de închiriere încheiate de aceasta cu SC P. SA , este în contradicţie cu sentinţa nr. 277/1994, definitivă şi irevocabilă care a stabilit că pârâta nu are un drept de proprietate asupra imobilului în discuţie, iar faptul că SC G. SA a fost obligată la plata chiriei către SC P. SA nu este de natură să constituie o dovadă a dreptului de proprietate al acesteia din urmă deoarece există instituţia întoarcerii executării.

- criticile de la motivul pct. 8 de recurs sunt infirmate deoarece instanţa a dat H.G. nr. 765/1990 interpretarea care a fost invocată de reclamantă prin acţiune şi prin cererea de apel şi care a fost dovedită, potrivit art. 2 din acest act normativ efectuându-se predarea unităţii pe profil, aflată la adresa imobilului din litigiu; în acelaşi sens este şi anexa la protocolul 21156/1990, criticat drept înscris întocmit pro bono de către reclamantă, şi care face dovada că transferul dreptului de proprietate a operat potrivit H.G. menţionată, conform art. 20 Legea nr. 15/1990, care este izvorul dreptului de proprietate, abrogarea ulterioară a acestei hotărâri de guvern neputând desfiinţa un drept legal dobândit;

- sentinţa nr. 3499/1997 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea autoarei reclamantei, SC G. SA de reziliere a contractelor de închiriere cu pârâta SC P. SA, contrazice o hotărâre anterioară prin care s-a respins acţiunea în constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra spaţiului comercial în discuţie, şi de altfel există instituţia întoarcerii executării, care infirmă dreptul pretins, singurul fapt intrat în puterea lucrului judecat fiind lipsa titlului de proprietate al pârâtei.

5 Analiza instanţei de recurs.

În examinarea cu precădere a excepţiile invocate de intimata reclamantă se constată următoarele:

În şedinţa din 8 aprilie 2008, primul termen fixat în cauză, s-a luat act de depunerea de către recurentă a dovezi achitării taxei de timbru în valoare de 2.600,73 RON şi timbru judiciar în valoare de 5 RON (potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă aflată la dosarul de recurs). Ca urmare această excepţie nu a mai fost susţinută.

Referitor la excepţia de nelegalitate, recursul fiind declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, se constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Recursul formulat la 24 octombrie 2007 a fost semnat pentru director general M.L.F., fără indicarea persoanei semnatare. Prin întâmpinarea depusă la dosar la 2 aprilie 2008 intimata reclamantă a invocat nelegalitatea semnării recursului (şi nu lipsa semnăturii, cum s-a susţinut prin concluziile orale), în raport de art. 302¹ alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. La termenul din 8 aprilie 2008 cauza a fost amânată pentru lipsă de procedură şi pentru comunicarea întâmpinării. La 10 noiembrie 2009 recurenta a depus la dosar probele în dovedirea împrejurării că persoana care a semnat recursul pentru directorul general avea mandat(Hotărârea Adunării generale a acţionarilor SC P. SA din 26 martie 2007, decizia nr. 19/2007 a Consiliului de administraţie, proces-verbal din 27 martie 2007 şi fişe de semnături), iar intimata a depus, la rândul său, acte în susţinerea excepţiei şi anume faptul că până la 11 noiembrie 2008 data ultimei înregistrări la O.R.C., singurul director general al SC P. SA era Z.V.M. şi nu M.L.F. în numele căruia s-a formulat recursul. Probele cu privire la calitatea persoanei semnatare, C.D., de persoană împuternicită să semneze, au fost completate cu alte documente depuse în şedinţa publică din 19 mai 2009 când s-a acordat un nou termen pentru studiere actelor depuse.

Împrejurarea că în prezenta cauză au fost acordate mai multe termene pentru lipsă de procedură a determinat discutarea excepţiei în aceeaşi şedinţă în care s-a dezbătut şi recursul.

În raport de această constatare se observă că este neîntemeiată susţinerea intimatei că actele depuse la 19 mai 2009 nu îi sunt opozabile şi nici nu au fost încălcate dispoziţiile deciziei nr. XXXIX din 7 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care a interpretat dispoziţiile art. 302¹ alin. (1) lit. d) raportate la art. 316 C. proc. civ. în sensul că „ lipsa semnăturii de pe cererea de recurs poate fi împlinită în tot cursul judecăţii căii de atac, în afară de cazul invocării lipsei semnăturii reclamantului, când cererea de recurs trebuie semnată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care se invocă nulitatea", în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ..

În cauză însă în discuţie nu a fost lipsa semnăturii ci regularitatea acesteia.

Recurenta a depus, la dosar - în justificarea formulării recursului cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 302¹ alin. lit. d) C. proc. civ., sub aspectul legalităţii semnării acestuia - declaraţiile autentificate de notar public I.M. la 20 şi respectiv, 22 octombrie 2009 ale membrilor în Consiliu de Administraţie al SC P. SA la momentul declarării recursului (M.L.V., F.A. şi D.E.), în sensul că îşi însuşesc recursul declarat şi recunosc semnătura dată pe recurs de C.D., în baza mandatului dat de Consiliul de Administraţie al societăţii, semnătura acesteia fiindu-le opozabilă.

De altfel este de observat că semnătura din cererea de recurs este aceeaşi cu cea pentru director general M.F. din întâmpinarea formulată de intimata pârâtă la apelul declarat în cauză de reclamantă.

Împrejurarea că membrii Consiliului de administraţie au confirmat ulterior semnătura de, pe cererea de recurs şi au declarat , prin act autentic, că îşi însuşesc această cale de atac, nu este de natură să atragă lipsa de opozabilitate a actelor faţă de terţi în sensul art. 50 alin. (1) Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale invocat de intimata reclamantă.

Nici critica referitoare la faptul că societatea nu a fost legal reprezentată de directorul executiv, în raport de dispoziţiile art. 153³ Legea nr. 31/1991 nu este fondată.

Articolul invocat a fost introdus prin Legea nr. 441/2006 din 01 decembrie 2006 care a inclus în Legea nr. 31/1990 o nouă subsecţiune, privind „ sistemul dualist" şi în cadrul căreia articolul 153³ prevede expres în primul aliniat că directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie, iar în alin. (2) prevede că în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv , membrii directoratului reprezintă societatea doar acţionând împreună, ei putând (potrivit alin. (3)) de comun acord să-l împuternicească pe unul dintre ei să întreprindă anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni. Art.153 al Legii nr. 31/1991, modificat şi el prin legea din 2006, prevede în alin. (1) că „prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată de un directorat şi de un consiliu de supraveghere, în conformitate cu prevederile prezentei subsecţiuni" iar în alin. (2) că „actul constitutiv poate fi modificat în cursul existenţei societăţii prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor".

Pârâta este o societate constituită în 1990 potrivit normelor prevăzute de lege în redactarea în vigoare la acea dată, în cauză neproducându-se dovezi referitoare la încălcarea actului constitutiv al acesteia, cât priveşte reprezentarea în instanţă, din perspectiva dispoziţiilor legale mai-sus citate.

Nici critica - cât priveşte reprezentarea în justiţie a societăţii, cât priveşte declararea recursului prin regularitatea semnării sale de către persoana mandatată, potrivit regulilor de reprezentare prevăzute de procedura civilă pe de o parte precum şi de legea specială, pe de altă parte - nu este fondată.

Din această dublă perspectivă s-a făcut dovada în cauză că persoana juridică pârâtă, societate comercială pe acţiuni, în conformitate cu dispoziţiile referitoare la administrarea societăţii (art. 134-153 Legea nr. 31/1990), a declarat recurs cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 302¹ alin. (1) lit. d) C. proc. civ..

Analizând motivelor de recurs invocate, în raport de decizia atacată, se constată că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Motivul prevăzut pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. se referă la pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea competenţei altei instanţe.

În cauză s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 2 C. proc. civ. care atrag competenţa în primă instanţă a judecătoriei şi nu a tribunalului, valoarea obiectului cauzei fiind sub 500.000 RON.

La data sesizării, 5 noiembrie 2003, art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la acea dată, prevedea competenţa tribunalului în primă instanţă pentru cauzele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 1.000.000.000 RON. După reforma monetară din 2005, un miliard de lei vechi corespunde valorii de 100.000 RON.

Ca urmare, obiectul prezentei cauze , revendicarea unui imobil a cărui valoare a fost stabilită în cauza prin expertiza efectuată la 19 mai 2006 la suma de 201.495 RON la momentul sesizării instanţei se încadra în norma de competenţă materială sus-citată, valoarea imobilului, în lei vechi fiind de 2.014.950.000 RON.

În conformitate cu art. 18¹ C. proc. civ. (introdus prin O.U.G. nr. 138/2000) „instanţa investită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

Ca urmare, modificările ulterioare în competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului, după criteriul valoric, pragul valoric fiind ridicat la 500.000 RON, nu au consecinţe asupra instanţei competente să judece cauza în primă instanţă.

În cazul dedus judecăţii, tribunalul legal investit a pronunţat, sub aspectul analizat, o soluţie legală.

Motivul de recurs prevăzut de pct. 7 C. proc. civ. se referă la hotărâri care nu cuprind motivul pe care se sprijină sau care cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Criticile formulate în susţinerea acestui motiv au avut în vedere prima teză a acestui punct.

Criticile în susţinerea acestui motiv nu sunt întemeiate.

Pe de o parte este de observat că în decizia nr. 470/2007 a Curţii de Apel sunt expuse pe larg considerentele avute în vedere, făcându-se totodată şi o analiză a probelor administrate şi care au impus admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate.

Pe de altă parte se observă că recurenta la acest punct reproşează de fapt instanţei, greşita interpretare a probelor, o asemenea critică nemaiputand forma motiv de examinare, pe calea recursului, a hotărârii pronunţate în apel, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. (prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005).

Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. vor fi analizate împreună, ele fiind bazate pe critici privind greşita interpretare şi aplicare a legii.

Critica principală, vizând temeiul dreptului de proprietate invocat de reclamantă, este nefondată.

În decizia criticată în mod corect s-a reţinut situaţia de fapt şi de drept dedusă din actele normative incidente în cauză. înfiinţarea celor două societăţi comerciale în litigiu, ca entităţi cu personalitate juridică, care şi-au schimbat în timp denumirea, nu a fost contestată, astfel că examinarea criticilor recursului la acest punct se va referi exclusiv la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.

Cadrul legislativ general îl reprezintă Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Cele două categorii de persoane juridice înfiinţate prin aceste acte normative, care au dobândit elementele specifice şi de individualizare a persoanei juridice, obiect de activitate, patrimoniu, denumire , sediu principal, îşi au sorgintea patrimoniului în proprietatea de stat.

Prin H.G. nr. 765/1990, s-a operat o schimbare de coordonare a activităţii unităţilor comerciale specializate în produse alimentare (lapte, peşte, pâine carne şi preparate din carne), acestea fiind trecute din subordinea Ministerului Comerţului şi Turismului, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. Art. 7 al acestei Hotărâri a prevăzut în mod expres că predarea şi preluarea magazinelor specializate se va face prin transfer, cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990 (adică fără plată).

Ca urmare, s-a încheiat la 25 iulie 1990 un Protocol între Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei - Abatorul Glina, pe de o parte şi Ministerul Comerţului şi Turismului - Direcţia generală comercială -ICL A., pe de altă parte, prin care s-a pus în aplicare, H.G. nr. 765/1990 prin „trecerea unităţilor comerciale specializate pe desfacerea de carne din subordinea ICL A. la Abatorul Glina". În anexa la acest Protocol, care conţine tabelul unităţilor predate la IIS Glina se regăseşte, şi „unitatea cu simbol 62 - ICEM Constructorilor nr. 18 cu inventarul 4.500,00 marfă şi 8.803,00 ambalaj".

În legătură cu valoarea şi întinderea acestei predări - preluări, în mod corect instanţa de apel a constatat că preluarea centrelor a fost totală şi nu, cum s-a susţinut de pârâtă, numai cât priveşte activitatea şi personalul, deci nu şi mijloacele fixe. Interpretarea Curţii de Apel este logică (preluarea activităţii şi a personalului se face în mod evident cu preluarea mijloacelor fixe, prin intermediul cărora, în mod obiectiv, personalul îşi poate desfăşura activitatea) şi este susţinută de probele administrate (adresa din 1993 trimisă de Direcţia de analiză şi avizare a Guvernului, SC G. SA în dosarul de recurs- în care se arată că „H.G. nr. 765/1990 a prevăzut o triplă operaţiune ce a vizat transmiterea unităţilor în cauză, transmiterea indicatorii economico-financiari şi transmiterea fondurile fixe", precizându-se în cuprinsul aceleiaşi adrese că „este cunoscut că noţiunea de fonduri fixe desemnează bunuri mobile şi imobile").

Actul normativ invocat de reclamantă în justificarea dreptului său de proprietate a fost corect interpretat ca fiind temeiul dreptului pretins asupra imobilului ce face obiectul litigiului, prin una din modalităţile de dobândire a proprietăţii, prevăzute de art. 644-645 C. civ., ca efect al legii.

Observaţia recurentei „că Protocolul în discuţie nu are articole, deci nici art. 2 invocat", nu se poate reţine drept critică în susţinerea greşitei interpretări a actelor deduse judecăţii sau a aplicării dispoziţiilor incidente, referirea la art. 2 semnalată a fost făcută în mod evident în legătură cu H.G..

Este corectă şi legală şi interpretarea făcută de instanţa de apel cât priveşte lipsa de efecte juridice a abrogării H.G. nr. 765/1990 prin H.G. nr. 474/1999, pentru dreptul de proprietate legal transmis în baza unui act normativ în vigoare la momentul transmiterii şi emis tocmai în vederea producerii acestui efect translativ.

H.G. nr. 474/1999 pentru declararea ca abrogate a unor acte normative a avut ca unic scop, declarat în preambulul său, „eliminarea din legislaţia României a unor acte normative care contravin Constituţiei, sau sunt contrare noii ordini de drept". În anexa ca cuprinde aceste acte normative, din 1950 până în 1991, se regăsesc actele normative ale vechiului regim comunist emise înainte de decembrie 1989, precum şi unele acte normative de după această dată care au devenit contrare ordinii noi de drept, ceea ce a presupus şi eliminarea actelor devenite desuete fie că se refereau la entităţi economice, ulterior transformate, fie că îşi atinseseră scopul pentru care fuseseră emise - ca în cazul actului normativ în discuţie, H.G. nr. 765/1990 . Actul de abrogare nu a prevăzut de altfel, pentru nici unul din actele abrogate, dispoziţii care să afecteze efectele produse de acestea pe perioada cât au fost în vigoare şi aplicate.

Nu este fondată nici critica referitoare la nevalabilitatea actului normativ invocat de reclamantă în dovedirea dreptului său de proprietate, din perspectiva faptului că acesta a produs efecte juridice numai de la momentul publicării sale în M. Of., adică din anul 1991 (H.G. nr. 765/1990 fiind publicat în M. Of. nr. 280/9.11.1991), având în vedere că obligaţia de publicare a actelor normative exista la momentul apariţiei H.G. nr. 765/1990, fiind prevăzută de Decret-Lege nr. 10/1989.

Decret-Lege nr. 10/1989 pentru constituirea, organizarea şi funcţionarea Guvernului României, care prin art. l a constituit din 31 decembrie 1989 Guvernul României ca organ suprem al administraţiei de stat, prevedea în art. 5. alin. (1) că "în îndeplinirea răspunderilor ce îi revin, guvernul adoptă hotărâri cuprinzând măsuri obligatorii în toate domeniile vieţii economice şi sociale", iar în alin. (2) că „hotărârile guvernului se adoptă cu majoritate simplă de voturi ale membrilor acestuia, se semnează de primul-ministru şi se publică în M. Of.".

Prin Decret-Lege menţionat a înlocuit, pentru raţiuni practice de moment, până la elaborarea unei noi Constituţii, Consiliul de Miniştri organ suprem al administraţiei de stat, prevăzut de Constituţia din 1965 cu modificările ulterioare, în vigoare la acea dată, cu Guvernul României, abilitat să emită hotărâri.

Obligaţia publicării în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România pentru hotărârile cu caracter normativ era prevăzută şi în art. 79 Constituţia din 1965 cu modificările ulterioare, încă în vigoare (abrogată la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare noua Constituţie).

Intrarea în vigoare a hotărârii de guvern nu era însă condiţionată de momentul publicării, mai ales pentru hotărârile pare reglementau raporturi juridice segmenţiale, care erau aduse la cunoştinţă celor interesaţi, cum s-a procedat şi în cazul de speţă, de vreme ce la numai câteva zile de la emiterea H.G. nr. 474/1990, tot în luna iulie, s-a încheiat între ministerele interesate, şi vizate de hotărâre, Protocolul de punere în aplicare al acesteia, protocol înregistrat de ambele părţi, potrivit ştampilelor cu dată şi număr de înregistrare aplicate pe acest act. Sub acest aspect este nefondată susţinerea recurentei că în realitate transmiterea nu a avut loc, actul fiind încheiat pro forma de către reclamantă.

Împrejurarea că spaţiul comercial în litigiu a ieşit efectiv din patrimoniul pârâtei a rezultat - cum s-a observat în apel - şi din hotărârea nr. 277/1994 definitivă şi irevocabilă prin care a fost respinsă o cerere formulată pârâta SC P. SA de constatare a dreptului său de proprietate asupra magazinului (imobilul în litigiu).

Corectă a fost aprecierea instanţei de apel şi cât priveşte neafectarea titlului de proprietate al reclamantei de divergenţele ivite între părţi şi soluţionate pe cale judiciară cu privire la folosinţa bunului.

Cât priveşte titlul prezentat de pârâtă - Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor - se constată că acesta a fost emis la 21 mai 2001, mult după data transferului proprietăţii asupra spaţiului comercial în discuţie, operată prin Protocolul din 25 iulie 1990. Titlul invocat de pârâtă a fost emis în temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru 7179,19 m², identificaţi prin anexa 2 şi nu se referă la spaţiul comercial din litigiu. Nici la momentul constituirii pârâtei SC P. SA ca societate comercială pe acţiuni prin încetarea activităţii ICL A., în temeiul Deciziei nr. 1071 emisă la 9 noiembrie 1990 de Primăria Municipiului Bucureşti, în patrimoniul ICL A.nu mai exista spaţiul în litigiu.

Ulterior, între părţi s-a mai încheiat un Protocol la 25 ianuarie 1996, în baza H.G. nr. 391/1995 prin care s-au transmis din patrimoniul SC P. SA, în patrimoniul SC G. SA spaţiile comerciale şi terenurile aferente conform anexei 2 din H.G.. Faptul că printre acestea, indicate expres în cele patru anexe ale H.G., nu se află şi spaţiul comercial în litigiu nu conduce la concluzia că acest bun a rămas în patrimoniul pârâtei, reclamanta făcând, cum s-a arătat, dovada transferării acestui centru comercial, încă din 26 iulie 1990.

Pentru toate aceste aspecte, în mod corect s-a admis apelul reclamantei şi s-a constatat că prin titlul de proprietate invocat de reclamantă aceasta a făcut dovada transferului proprietăţii asupra imobilului, spaţiu comercial, centru de desfacere, din Bucureşti sectorul 6 şi pe cale de consecinţă a fost admisă acţiunea.

Pârâta a prezentat un titlu dobândit ulterior şi care se referă numai la o suprafaţă de teren şi nu la imobilul construcţie situat în Bucureşti.

Pentru considerentele arătate Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei civile nr. 470/A din 9 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 44/2006. Civil		ICCJ. Decizia nr. 5408/2006. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: