ICCJ. Decizia nr. 5715/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5715
Dosar nr. 16238/99/2006
Şedinţa publică din 19 mai 2009
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
1.1.Obiect
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia civilă, la 4 octombrie 2006, reclamantul K.O.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Iaşi, prin Primar, pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că statul nu a efectuat o preluare cu titlu valabil a imobilului situat în Iaşi; să fie obligat pârâtul să-i lase reclamantului în deplină posesie şi proprietate imobilul situat în Iaşi.
1.2.În fapt
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamantul are calitatea de moştenitor al lui V.G. În masa succesorală rămasă de pe urma acestuia se află şi imobilul situat în Iaşi, preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
Dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil nu s-a pierdut, ca urmare a inexistenţei unui titlu valabil în sarcina statului, preluarea nefăcându-se cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.
1.3.În drept
Reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi art. 483 C. civ.; Legea nr. 213/1998.
2. Hotărârea primei instanţ.
Prin sentinţa civilă nr. 312 din 27 februarie 2008 Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor naţionalizate, respectiv dispoziţiile Codului civil şi cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situaţii născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Deşi avantajos, prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun, fiind rigid şi conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-1 controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006.
Câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, lege de imediată aplicare deoarece interesează ordinea publică, iar dispoziţiile Codului civil au un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, instanţa a considerat că dispoziţiile Codului civil nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi buna-credinţă a cumpărătorului chiriaş, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 138 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
În considerentele deciziei s-a arătat că instanţa de fond a aplicat corect textele de lege incidente în cauză la situaţia de fapt.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Reclamantul nu a susţinut că ar fi fost împiedicat să uzeze de procedura Legii nr. 10/2001 care evident ca mijloc procedural este mai avantajos finalizării demersului judiciar al reclamantului.
În acest sens sunt şi dispoziţiile deciziei în interesul legii pronunţată de Î.C.C.J., în sensul că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală, se aplică legea specială.
4..Recursul
4.1. Motive
Reclamantul a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor problematica vizând admisibilitatea acţiunii în revendicare, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Dacă instanţa ar fi pus în discuţie faptul că reclamantul trebuia să uzeze de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ar fi făcut dovada că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Reclamantul şi-a clarificat calitatea de succesor al fostului proprietar abia în februarie 2004. Numai după obţinerea certificatului de moştenitor reclamantul a avut acces la documente privind proprietăţile familiei unchiului său.
Nu s-a emis o dispoziţie de primar pentru soluţionarea notificării depuse de reclamant. întârzierea în formularea cererii de restituire în forma notificării este justificată de o situaţie obiectivă, independentă de voinţa reclamantului.
Faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea este nelegală deoarece instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale şi principiile aplicabile conceptului tehnico-juridic al inadmisibilităţii.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu se prevede că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ar fi inadmisibilă. Neurmarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate. împrejurarea că reclamantul nu a apelat în termen, din considerente obiective, la Legea nr. 10/2001, nu este de natură a conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate.
4.2. Analiza făcută de instanţa de recurs
Recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Problema „admisibilităţii" acţiunii exercitate de către reclamant a fost analizată de prima instanţă, şi a stat la baza soluţiei date de aceasta. In considerentele sentinţei au fost arătate argumentele pentru care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, foştii proprietari ai imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii, nu mai au un drept de opţiune între acţiunea în revendicare de drept comun şi obţinerea de măsuri reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, lipsa dreptului de opţiune menţionat nu trebuia repusă în discuţia părţilor de instanţa de apel, prin intermediul unei excepţii procesuale, cu atât mai mult cu cât înseşi criticile formulate de reclamant prin motivele de apel vizau modul în care prima instanţă a rezolvat această problemă.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a referit la Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite ci, fără să indice numărul deciziei date asupra recursului în interesul legii, a arătat că instanţa supremă a decis că în cazul concursului dintre legea generală şi legea specială, are prioritate legea specială. Or, aceasta s-a stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată asupra recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Având în vedere cele arătate, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată;
Deşi ambele instanţe de fond au considerat că acţiunea nu este admisibilă, au invocat, practic, argumentele reţinute în considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite.
Drept urmare, motivarea instanţelor trebuie înţeleasă în sensul că deşi acţiunea în revendicare formulată de reclamant este admisibilă, de vreme ce nici autorul său şi nici reclamantul nu au urmat în termen procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un titlu valabil pe care să-1 opună pârâtului. Casarea cu trimitere, doar pentru ca instanţele să precizeze în mod expres că acţiunea este admisibilă, dar, din motivele deja expuse în hotărâri, reclamantul nu are un titlu valabil pe care să-1 opună pârâtului, ar fi pur formală şi ar duce la prelungirea nejustificată a procesului. Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Potrivit art. 2 alin. (2), persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare - pentru că şi-au păstrat calitatea de proprietar, dar nu oricând ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, şi conform prevederilor legii speciale.
Întrucât, aşa cum se arată în motivele de recurs, nu s-a emis o decizie asupra notificării formulate potrivit Legii nr. 10/2001, reclamantul are deschisă procedura prevăzută de legea specială de reparaţie.
În Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil [art. 2], precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţele de fond au făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legii materiale incidente, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul K.O.I. împotriva deciziei civile nr. 138 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2009.
10
| ← ICCJ. Decizia nr. 5767/2006. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 5208/2006. Civil → |
|---|
