ICCJ. Decizia nr. 64/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 64.
Dosar nr. 10371/200.
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 noiembrie 2004, reclamantul M.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC N.I. SRL, anularea dispoziţiei nr. 3 din 17 octombrie 2004 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să emită decizie pentru restituirea în natură sau despăgubiri băneşti pentru imobilul înscris în C.F. Sibiu cu nr.top 1271/1/1/1/1/5/II şi obligarea la plata sumei de 5.000.000 lei cu titlu de daune cominatorii de la data rămânerii definitive a hotărârii până la îndeplinirea obligaţiei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut prin sentinţa civilă nr. 284 din 20 aprilie 2004 a Tribunalului Sibiu, pârâta a fost obligată să emită deciziei în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, obligaţie căreia nu i s-a conformat, întrucât prin Decizia atacată a respins cererea de restituirea cu aceeaşi motivare cu dea anulată prin hotărârea menţionată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 899 din 6 decembrie 2004 a Tribunalului Sibiu a fost admisă în parte cererea, dispunându-se anularea dispoziţiei nr. 3 din 17 octombrie 2004 emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să emită decizie de restituire în natură sau despăgubiri băneşti pentru imobilul înscris în C.F. Sibiu, nr. top 1271/1/1/1/1/5/II.
S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune cominatorii pe fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la emiterea deciziei potrivit dispoziţiilor instanţei.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă că înfrângând autoritatea de lucru judecat a celor dispuse prin sentinţa civilă nr. 284/2004 a Tribunalului Sibiu, a emis dispoziţie atacată, respingându-se cererea de restituire a bunului, cu motivarea că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, că notificarea a fost înregistrată cu încălcarea termenului prevăzut de art. 21 din lege şi că imobilul a făcut obiectul procesului de privatizare, conduită sancţionată prin admiterea acţiunii.
Apelul pârâtei a fost respins prin Decizia civilă nr. 700 A din 12 mai 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, instanţa reţinând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, temeinic aplicate de prima instanţă.
Împotriva acestei hotărârii a declarat recurs pârâta SC N.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susţinut, sunt subdobânditori de bună credinţă ai imobilului solicitat, astfel încât faţă de această împrejurare, dar şi faţă de faptul că societatea a fost integral privatizată, sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001. Din acest motiv notificarea şi anexele acesteia au fost înaintate A.V.A.S., singura în măsură să facă ofertă de restituire prin echivalent şi să-l cheme pe reclamant la negocieri, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (2) din lege.
Prin urmare, obligaţia reţinută în dispozitivul sentinţei şi confirmată în apel, nu-i incumbă, astfel încât, sub acest aspect hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor legale invocate.
Recursul nu este fondat.
Cu putere de lucru judecat, pârâta a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 284 din 20 aprilie 2004 a Tribunalului Sibiu, definitivă şi irevocabilă, să emită decizie/dispoziţie motivată în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în C.F. Sibiu.
Ignorând dispoziţiile acestei hotărâri şi, în temeiul aceloraşi considerente, sancţionate anterior, pârâta emite Decizia ce constituie obiectul prezentului control judiciar şi care, temeinic a fost anulată.
Instanţele au interpretat şi aplicat judicios dispoziţiile art. 24 din lege, potrivit cărora, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din lege să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului.
Legea instituie obligaţia sus menţionată în sarcina unităţii deţinătoare, care, în respectarea şi aplicarea legii, trebuie să se conformeze acestor dispoziţii legale, termenii legii fiind imperativi.
Dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 invocate ca motiv al refuzului pârâtei, sunt lipsite de relevanţă sub aspectul existenţei obligaţiei legale citate, întrucât acestea privesc doar modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent (în actuala reglementare, aplicabilă conform art. 51 din lege şi litigiilor în curs de judecată).
Prin urmare, se constată că legal instanţele judecătoreşti au obligat pârâta să se pronunţe asupra fondului notificării reclamantului.
De menţionat că, după pronunţarea hotărârii din apel, pârâta, conformându-se dispoziţiilor acesteia, a emis Decizia nr. 2 din 2 iunie 2005 prin care a făcut reclamantului ofertă de măsuri reparatorii în echivalent bănesc în cuantum de 27.965 dolari SUA, conduită ce semnifică recunoaşterea pretenţiilor acestuia şi, implicit temeinicia şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti atacate.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de SC N.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 700/A din 12 mai 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 174/2016. Civil. Partaj judiciar. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 638/2006. Civil → |
|---|
