ICCJ. Decizia nr. 6810/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6810
Dosar nr. 3553/63/2006
Şedinţa publică din 18 octombrie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1582 din 23 noiembrie 2006, Tribunalul Dolj a respins acţiunea formulată de reclamanta N.M.E., în contradictoriu cu primarul comunei Dioşti, judeţul Dolj.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr. 19/2006 Primăria comunei Dioşti a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea reclamantei N.M.E., pentru imobilul situat în satul Radomir.
Această dispoziţie a fost contestată de reclamantă, care a susţinut că terenul este liber şi există posibilitatea restituirii lui în natură, însă înscrisurile depuse la dosar nu sunt elocvente. De aceea, „instanţa a supus discuţiei proba cu expertiză" în vederea stabilirii dacă imobilele mai există şi pot fi restituite în natură, însă reclamanta s-a opus administrării acestei probe.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei revine persoanei care face o propunere în faţa judecăţii. Articolul 129 C. proc. civ. instituie obligaţia judecătorului de a da dovadă de rol activ, însă atunci când reclamantul nu este solidar cu efortul de a proba, rămâne singurul sancţionat în caz de eşec, deoarece dacă nu administrează probe care să convingă instanţa, cu toată eventuala colaborare şi în pofida rolului activ al instanţei, el pierde procesul.
S-a mai reţinut, că înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă dovedesc o stare de fapt existentă la momentul preluării bunului de către stat şi nu la momentul formulării notificării.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 409 din 2 aprilie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, reţinând că în cadrul procedurii administrative sarcina probei deţinerii proprietăţii incumbă persoanei care pretinde dreptul, potrivit principiului actori incumbit probatio, iar art. 23 din Legea nr. 10/2001 enumeră între actele doveditoare ce trebuie anexate notificării şi pe acelea care descriu construcţia demolată.
Faţă de aceste prevederi, revenea reclamantei sarcina de a proba susţinerile sale privitoare la situaţia actuală a imobilului.
Instanţa, în baza art. 129 alin. (5) teza finală C. proc. civ., poate ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, însă, în speţă, reclamanta a refuzat să achite onorariul stabilit pentru expert, motiv pentru care proba nu a putut fi administrată.
S-a mai reţinut că, prin notificarea adresată pârâtului, reclamanta a solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru casa cu numărul 247, arătând că imobilul este deţinut de SC A. SA Leu şi nu de Primăria comunei Dioşti. De aceea, notificarea trebuia adresată SC A. SA Leu. De altfel, procesul-verbal de negociere din 16 aprilie 2004 prin care i-au fost oferite măsuri reparatorii pentru casa de locuit şi anexe a fost semnat de aceasta.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă, a susţinut că pârâtul nu a informat instanţele de ce nu este liber terenul proprietatea autorului său E.M. pentru a-i fi restituit pe vechiul amplasament, iar instanţa de apel, nefăcând distincţia între casă şi teren, nu a sesizat eroarea făcută de prima instanţă, acceptând ca terenul în suprafaţă de 2,45 ha din jurul casei să fie luat de o altă persoană.
Mai susţine recurenta, că dispoziţia nr. 19/2006 este emisă târziu, pentru că procesul-verbal de negociere fiind semnat în anul 2004 tot atunci trebuia emisă şi dispoziţia, însă, deşi se cunoştea faptul demolării construcţiei, D.G.F.P. a dat aviz negativ. În dispoziţie nu este menţionată suma negociată, nu se arată de ce nu este posibilă restituirea terenului în suprafaţă de 2,45 ha pe vechiul amplasament şi se reţine eronat că notificarea privea numai imobilul casă + anexe, deşi, în realitate, prin notificarea nr. 1777/N/2001 din 17 aprilie 2001 a fost solicitat şi terenul aferent.
S-a mai arătat, că în mod inexplicabil prin dispoziţia contestată s-a soluţionat notificarea nr. 1502, deşi notificarea formulată de aceasta are nr. 1777/2001. De aceea, dispoziţia a fost emisă pe baza unei notificări inexistente, fapt nesesizat de instanţe.
Nu au fost aplicate corect prevederile Legii nr. 10/2001, pentru că tribunalul nu a cerut pârâtului să prezinte documentele în baza cărora persoane străine deţin terenul proprietatea lui E.M., iar instanţa de apel a reţinut greşit că notificarea trebuia adresată unităţii deţinătoare.
Pentru că SC A. SA Leu era în lichidare, s-a adresat cu notificare Primăriei comunei Dioşti. A trimis notificarea nr. 2347/N/2001 şi la SC A. SA Leu, însă această notificare a rămas fără efect.
Recurenta a mai susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că există concordanţă între negocierea consemnată în actul încheiat de părţi la data de 16 aprilie 2004 şi dispoziţia contestată, deşi în această dispoziţie nu este menţionată suma de 320.000.000 lei.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este fondat.
Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 7, art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi fără să fie deplin stabilită situaţia de fapt la care, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte să poată aplica aceste prevederi.
Articolul 25 din Legea nr. 10/2001 obligă unitatea notificată să se pronunţe asupra cererii formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar, potrivit textului menţionat, entitatea obligată să soluţioneze notificarea trebuie să se pronunţe cu privire la toate imobilele indicate în cerere.
Prin dispoziţia nr. 19/2006, a fost soluţionată notificarea nr. 1502/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii numai pentru casă + anexe, fără ca dispoziţia contestată să cuprindă vreo menţiune cu privire la terenul aferent construcţiilor. Deşi prin acţiune s-a solicitat restituirea în natură a construcţiilor şi a terenului aferent, prima instanţă nu a cerut pârâtului să depună la dosar notificarea nr. 1502/2001, indicată în dispoziţia atacată, pentru a se verifica dacă reclamanta a solicitat măsuri reparatorii numai pentru construcţie, aşa cum s-a reţinut în dispoziţie, ori şi pentru teren.
La instanţa de apel a fost depusă notificarea adresată Primăriei Dioşti, înregistrată la nr. 1777/N/2001, prin care recurenta-reclamantă a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru casa nr. 247, demolată, pentru construcţiile anexe nedemolate şi pentru suprafaţa de teren pe care s-au ridicat construcţii noi, precum şi restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, bunuri care au constituit casa M.E. şi curtea sa.
Instanţa de apel reţine că dispoziţia atacată este legală, pentru că reclamanta a solicitat, prin notificare, măsuri reparatorii prin echivalent pentru casă, însă, deşi notificarea depusă la dosar are alt număr de înregistrare şi priveşte construcţiile şi terenul aferent, nu a cerut intimatului să depună notificarea nr. 1502/2001, soluţionată prin dispoziţia contestată.
Or, faţă de conţinutul notificării nr. 1777/2001 depusă la dosar de apelanta-reclamantă, trebuia să se stabilească dacă la primărie au fost înregistrate două notificări formulate de reclamantă, cu conţinuturi diferite, ori dispoziţia atacată priveşte o notificare care nu aparţine recurentei, aşa cum susţine aceasta.
Articolul 7 din Legea nr. 10/2001 prevede că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, iar art. 26 din lege prevede că se acordă măsuri reparatorii în echivalent numai dacă restituirea în natură nu este posibilă.
De aceea, în raport de conţinutul notificării nr. 1777/N/2001, de faptul că prin dispoziţia contestată nu s-au acordat măsuri reparatorii pentru teren şi de cererea reclamantei de a-i fi restituite imobilele în natură, tribunalul trebuia să stabilească unde este amplasat terenul care face obiectul pricinii, cine deţine imobilul, dacă este ocupat de construcţii noi şi dacă pe teren au fost făcute alte amenajări.
Pentru stabilirea acestor împrejurări trebuia să se ceară pârâtului să depună înscrisuri care să ateste demolarea construcţiilor vechi, edificarea unor construcţii noi, autorizate, şi regimul juridic al terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dacă nu se puteau stabili toate aceste împrejurări cu înscrisuri, faţă de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., se putea ordona efectuarea unei expertize tehnice.
Faţă de art. 295 alin. (2) C. proc. civ. şi de precizările din declaraţia de apel, că prin memoriul depus la dosar s-a cerut ca instanţa să solicite primarului comunei Dioşti să prezinte înscrisuri şi că, în baza art. 129 C. proc. civ., probele puteau fi ordonate şi din oficiu, aceste împrejurări, nestabilite de prima instanţă, puteau fi stabilite de instanţa de apel.
Pentru considerentele expuse, va fi admis recursul declarat de reclamantă, va fi casată Decizia atacată şi, faţă de art. 314 C. proc. civ. care prevede că Înalta Curte hotărăşte asupra fondului numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, va fi trimisă cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării se vor administra probele necesare pentru stabilirea deplină a împrejurărilor de fapt, în sensul celor arătate mai sus, şi se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta N.M.E. împotriva deciziei nr. 409 din 2 aprilie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 685/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 680/2006. Civil → |
|---|
