ICCJ. Decizia nr. 754/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung la 11 februarie 1999, reclamanta V.A. a chemat în judecată pe pârâta SC F. SA pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în satul Suslănești, comuna Mioarele în punctul numit "Bastea", cu toate construcțiile aflate pe el.
în motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că imobilul revendicat a aparținut soțului reclamantei și a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 83/1949.
Prin sentința civilă nr. 377 din 18 ianuarie 2000, Judecătoria Câmpulung a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.
La termenul din 8 iunie 2000, cadrul procesual inițial a fost lărgit, la solicitarea verbală a reprezentantului pârâtei, prin introducerea în proces în calitate de "pârâte" a Ministerului Agriculturii și a Agenției Domeniilor Statului.
Prin sentința civilă nr. 14 din 1 februarie 2001, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că autorul reclamantei, căruia i-au aparținut în proprietate bunurile revendicate, a beneficiat de prevederile Decretului nr. 151/1950 privind comasările, pentru terenul pe care l-a avut în proprietate în punctul "Bastea - Suslănești" primind în schimb în vatra satului Suslănești, un teren intravilan pe care l-a avut în stăpânire permanent și cu care figurează în registrele agricole încă din anul 1964.
Bunurile revendicate de reclamantă sunt prinse în capitalul social, respectiv în titlul de proprietate seria MO7 nr. 1816 din 20 decembrie 1996, proprietar fiind statul prin FPS.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 80 A din 19 octombrie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.
în considerentele deciziei sale, instanța de apel a arătat că pârâta SC F. SA deține bunurile în litigiu cu titlu, emis în baza Legii nr. 15/1990.
Reclamanta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul revendicat, în temeiul Legii nr. 18/1991. în urma solicitării în baza Legii nr. 169/1997 a suprafeței de 1,5 ha, s-a constatat că reclamanta împreună cu soțul său au figurat în registrele agricole din 1951-1955 cu 3,5 ha teren agricol, fără locuință, iar în evidențele din anii 1956-1958 figurează cu aceeași suprafață în punctul "Căminul casei" precum și cu o casă de locuit în suprafață de 95 mp, imobile dobândite în baza unui act de schimb.
împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs, critica privind următoarele aspecte:
Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, în sensul că la judecata cauzei a participat un judecător incompatibil. Judecătoarea I.M. s-a pronunțat în cauza civilă nr. 1894/1997 privind revendicarea unor imobile și mobile ce au aparținut soțului recurentei în punctul "Bastea" de pe raza comunei Suslănești, comuna Mioarele.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinzând motive contradictorii privind soluționarea cauzei. Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere numai la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea.
Hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în sensul că Decretul nr. 151/1950 prevedea comasări de terenuri și nu de construcții sau de bunuri mobile.
Instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Instanța a omis să se pronunțe asupra adresei nr. 144/1997 emisă de Primăria comunei Boteni de care satul Suslănești a aparținut administrativ în anii 1952-1956.
Nu a fost luată în considerare convenția dintre reclamantă și B.E. pentru achitarea contravalorii clădirii care i-au aparținut pe raza comunei Suslănești în "Vatra Satului".
Hotărârea se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor din dosar în sensul că instanța nu a avut în vedere toate actele de vânzare-cumpărare ce au provenit de la soțul recurentei, expertizele tehnice și declarațiile martorilor propuși de aceasta.
Actul de schimb nr. 145 din 1953 depus de către pârâtă este greșit în sensul că acesta are foarte multe vicii de drept în sensul că nu specifică suprafața predată, în ce zonă, vecinătăți.
în dovedirea recursului, în temeiul prevederilor art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei au fost depuse, în copie, hotărâri judecătorești, adrese, planul moșiei Suslănești, plângere penală, certificat eliberat de executorul judecătoresc, notificare.
Prin note scrise, intimata SC F. SA a solicitat respingerea recursului.
Recursul nu este întemeiat.
1. Conform art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare.
Textul este de strictă interpretare, fiind incompatibil numai judecătorul care, după ce a pronunțat o hotărâre, ajunge în situația de a judeca apelul sau recursul împotriva propriei hotărâri ori, hotărârea pronunțată este casată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, iar pricina îi este repartizată aceluiași judecător.
Drept urmare, judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-un alt dosar, așa cum este cazul în speță, nu este incompatibil, astfel încât critica nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;
2. Hotărârea instanței de apel cuprinde motivele care au format convingerea judecătorilor, neputând fi primit motivul întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De altfel, nici recurenta nu a arătat în ce ar consta nemotivarea, în cererea de recurs limitându-se să arate doar cum nu trebuie motivată o hotărâre judecătorească;
3. într-adevăr, Decretul nr. 151/1950 a reglementat numai situația juridică a unor terenuri agricole.
Totuși, întrucât societatea comercială pârâtă deține terenul revendicat în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, care nu a fost anulat, acțiunea în revendicare nu poate fi primită. în plus, pentru construcții și celelalte bunuri mobile ce ar fi fost preluate de la autorul reclamantei și care se află pe teren, aceasta ar avea dreptul numai la despăgubiri, iar nu la restituirea în natură, de vreme ce se află situate pe un teren deținut legal de către pârâtă. De altfel, prin raportul de expertiză efectuat în primă instanță s-a concluzionat că SC F. SA a realizat pe terenul revendicat, prin contribuție proprie, construcții în valoare totală de 823.389.000 lei.
Pe de altă parte, în privința terenului există actul de schimb înregistrat la notariatul de Stat al Regiunii Pitești sub nr. 4597 din 5 august 1958, din care rezultă că soțului reclamantei i s-a atribuit o suprafață de teren echivalentă celei preluate. Contrar susținerilor reclamantei, acest act menționează atât suprafețele de teren ce au format obiectul schimbului, 3,50 ha, cât și vecinătățile acestora (fila 63 dosar de primă instanță). Numai în măsura în care ar fi fost preluată o suprafață mai mare, pentru diferență reclamanta trebuia să fi făcut cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 18/1991, de vreme ce terenul pretins a fost unul agricol;
4. Față de cele reținute în privința terenului și a construcțiilor deținute de pârâtă, faptul că instanțele ar fi omis să se pronunțe asupra adresei nr. 144/1997 emisă de Consiliul Local al comunei Boteni ori asupra convenției dintre reclamantă și B.E., nu ar fi dus la pronunțarea unei alte soluții, așa cum impunea art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data declarării recursului. Ca atare, aceste înscrisuri nu erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Hotărâtor pentru dezlegarea cauzei a fost faptul că actul de schimb în temeiul căruia soțul reclamantei a primit o suprafață de teren echivalentă cu cea care i-a fost preluată, este valabil. în egală măsură, a contat faptul că societatea comercială deține terenul în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în temeiul Legii nr. 15/1990, iar construcțiile edificate cu contribuția proprie a pârâtei în valoare de 823.389.000 lei fac parte, în mod valabil, din patrimoniul acesteia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința păstrării hotărârii atacate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4192/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 942/2006. Civil → |
|---|
