ICCJ. Decizia nr. 9566/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 1462/2005, reclamanta D.E. a solicitat obligarea pârâtului Primarul Municipiului Constanța să se pronunțe asupra notificărilor înregistrate sub nr. 4700 din 23 aprilie 2001 și 4701 din 24 aprilie 2001 privind restituirea imobilelor situate în Constanța.
Reclamanta a arătat, în motivarea cererii, că este unica succesoare a defunctului D.G.P., fostul proprietar al celor 2 imobile și, deși a notificat pe deținătorul imobilelor, Primarul Municipiului Constanța nu a emis o dispoziție cu privire la aceste imobile.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 1812 din 10 noiembrie 2005, a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând că neemiterea unei decizii nu este imputabilă pârâtului, pentru că reclamanta nu a făcut dovada că a transmis cele 2 notificări Primăriei Constanța, prin executorul judecătoresc, iar cele 2 copii ale notificărilor anexate la acțiune sunt ilizibile.
Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 68/C din 19 aprilie 2006, a admis apelul, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să răspundă notificărilor reclamantei.
Instanța a reținut, în esență, că, în condițiile în care reclamanta a făcut dovada că a adresat două notificări Primarului Municipiului Constanța, iar acesta nu s-a pronunțat prin emiterea unei dispoziții, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, ea dovedește calitatea procesual activă de a formula prezenta cerere, fiind îndreptățită la primirea unui răspuns.
Și, cu toate că, în adoptarea Legii nr. 10/2001, concepția legiuitorului a fost aceea de a institui o procedură prealabilă, prin care persoana îndreptățită să se adreseze direct unității deținătoare, urmând ca decizia emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc, iar faza judiciară începe în situația în care persoana îndreptățită este nemulțumită de actul prin care se finalizează faza administrativă, ceea ce nu împiedică, însă, ca persoana interesată să solicite în instanță obligarea persoanei deținătoare să răspundă notificării adresate.
Astfel, termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării este imperativ și nu de recomandare.
Pârâtul a declarat recurs împotriva acestei decizii și a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală pentru că nu a reținut că dosarul notificării nu este complet și deci nu putea fi soluționat, iar vina aparține reclamantei care nu a dovedit că notificarea a fost completată cu actele solicitate de pârât.
Recursul este nefondat.
Se reține, pe de o parte, că, prin adresa nr. 87184 din 5 iulie 2004 chiar pârâtul a precizat că nesoluționarea cererilor reclamantei nu constituie o tergiversare, ci se datorează existenței unui număr foarte mare de notificări.
Pe de altă parte, se reține că, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, persoana notificată este obligată, conform art. 23 să analizeze pretențiile notificatorului și actele doveditoare înainte de aceasta, urmând ca prin dispoziția motivată să răspundă pozitiv sau negativ cererii.
Or, așa cum a constatat corect curtea de apel, unitatea deținătoare nu s-a pronunțat asupra notificărilor prin emiterea unei dispoziții.
Pentru a se evita prelungirea în mod culpabil a pasivității persoanei notificate, instanța de apel, în mod corect a reținut că este admisibilă acțiunea prin care reclamanta tinde la pronunțarea unei hotărâri judecătorești, care să oblige unitatea deținătoare să analizeze notificările cu privire la imobilele revendicate.
Pentru aceste considerente, criticile exprimate au fost înlăturate ca neîntemeiate, iar recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9592/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9562/2006. Civil → |
|---|
