ICCJ. Decizia nr. 1656/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1656
Dosar nr. 722/61/2007
Şedinţa publică din 12 martie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia civilă, la data de 19 ianuarie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Belgia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului Ş.M.G., invocând în drept dispoziţiile ar. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 11 noiembrie 2006 pârâtul a fost returnat din Belgia în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin HG nr. 825/1995.
Prin sentinţa nr. 268 S din 23 aprilie 2007, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit talonului emis de Poliţia de Frontieră de la punctul de trecere al frontierei Bucureşti - Aeroportul Henri Coandă, pârâtul a fost returnat de către organele de poliţie din Belgia la data de 11 noiembrie 2006, pe motiv de şedere ilegală în această ţară.
Instanţa de fond a motivat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie este una facultativă, instituită de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 şi că, din înscrisurile depuse la dosar (cererea formulată la data de 4 noiembrie 2006 de O.W., de autorizare pentru angajarea unui lucrător de naţionalitate străină pe numele pârâtului, contractul de muncă încheiat între pârât şi Atelier Orioff din Bruxelles, atestatul în profesie emis de autorităţile belgiene, contractul de închiriere a unei locuinţe încheiat de pârât, filele 26- 41 din dosarul de fond) reiese că autorităţile belgiene au legalizat şederea pârâtului în această ţară iar motivele înapoierii lui în România nu sunt de natura celor prevăzute de art. 1 din Directiva 2004/38/CE, respectiv să constituie un pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică. Instanţa de fond a mai reţinut că demersurile întreprinse de pârât, finalizate cu obţinerea înscrisurilor depuse la dosar la filele menţionate, se încadrează în obligaţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 248/2005 pe perioada şederii cetăţenilor români în străinătate.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 111 Ap din 20 septembrie 2007, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Instanţa de apel a motivat, în esenţă, că împrejurarea că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel stat, nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru ca instanţa din România să interzică, la rândul ei, dreptul de circulaţie al propriului cetăţean, îngrădirea libertăţii de circulaţie fiind posibilă numai în situaţiile de excepţie prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, care trebuie dovedite ca atare. Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, pârâtul a depus acte ce dovedesc îndeplinirea condiţiilor stipulate de art. 7 al Directivei nr. 2004/38/CE.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. Criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs, pe care reclamanta nu Ie-a încadrat în drept, au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:
Autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului de returnare săvârşit de autorităţile străine, ci doar de a lua act de această măsură.
Din prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a retumării cetăţeanului român dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, astfel că ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care va fi examinată legalitatea hotărârii.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a), măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost retumată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
Aşadar, luarea acestei măsuri este de competenţa instanţelor judecătoreşti cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere şi analizare a dovezilor administrate în cauză.
Într-adevăr, libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie.
Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii retumării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele de fond au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constă că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 111 Ap din 20 septembrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţa publică astăzi, 12 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2154/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 105/2007. Civil → |
|---|
