ICCJ. Decizia nr. 3847/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3847
Dosar nr. 17515/3/2007
Şedinţa publică din 11 iunie 2008
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 880 din 18 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, investit cu soluţionarea litigiului prin Decizia civilă nr. 790 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis cererea formulată la data de 3 martie 2006 de reclamantele R.C. şi R.R. şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general să emită dispoziţie motivată asupra notificării nr. 1760 din 18 octombrie 2001 formulată de reclamante, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere de la pronunţarea hotărârii şi până la îndeplinirea obligaţiei.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că pârâtul avea, în raport de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, obligaţia de a răspunde notificării în termen de 60 zile de la data depunerii notificării sau, după caz, a actelor doveditoare.
Instanţa a constatat că reclamantele au completat dosarul constituit ca urmare a notificării cu o serie de înscrisuri necesare soluţionării notificării, fără ca pârâtul să îşi fi îndeplinit obligaţia şi fără ca acesta să fi făcut dovada existenţei vreuneia din situaţiile prevăzute de normele metodologice de natură să justifice prorogarea termenului prevăzut de lege pentru a răspunde notificării.
Instanţa a apreciat că dată fiind conduita pârâtului se justifică obligarea acestuia la plata de daune cominatorii, daune având caracter de amendă civilă şi de constrângere a debitorului obligaţiei de a face de a-şi executa obligaţia, admisibile şi în condiţiile existenţei reglementării prevăzute de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 780 din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
În motivarea deciziei curtea a reţinut că prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, entitatea deţinătoare având obligaţia de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile, termen care nu poate fi prelungit pe o durată nelimitată, în speţă circa 5 ani, întrucât acest fapt ar echivala cu o încălcare a liberului acces la justiţie, fapt contrar dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, instanţa a reţinut că în speţă nu sunt date ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., caz în care daunele cominatorii sunt admisibile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia cât timp reclamantele nu i-au adus la cunoştinţă, odată cu depunerea notificării sau ulterior, faptul că nu mai deţin alte probe pe care să le depună în susţinerea acesteia, în mod greşit instanţele de fond au reţinut că termenul de 60 de zile în care trebuia să soluţioneze notificarea, ar fi început să curgă, respectiv că ar fi în culpă cu privire la nerespectarea obligaţiei de a soluţiona în termen legal notificarea.
Recurentul susţine că interpretarea se impunea în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 23.1 din HG 498/2003.
Totodată, recurentul susţine că în mod greşit instanţele de fond au dispus obligarea sa la plata de daune cominatorii, daune inadmisibile în raport de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
În drept, executarea silită a altor obligaţii de a face, categorie în care se încadrează şi obligaţia stabilită în sarcina entităţilor deţinătoare de a răspunde notificărilor care le sunt adresate de persoanele îndreptăţite, este reglementată prin dispoziţiile art. 580A şi urm. C. proc. civ.
Potrivit alin. (5) al art. 5803, text de lege introdus prin art. 1 pct. 34 din Legea 459 din 6 decembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 994 din 13 decembrie 2006, pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol (de a face sau de a nu face) nu se pot acorda daune cominatorii.
Aşa fiind, în mod greşit instanţele de fond, în interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, au apreciat că se impune obligarea pârâtului la îndeplinirea obligaţiei de a face, anume de a soluţiona notificarea, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii.
Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a modifica Decizia atacată, a admite apelul şi schimba în parte sentinţa tribunalului în sensul că va înlătura obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.
Înalta Curte constată însă că este nefondată critica pârâtului privind greşita obligare a sa de a răspunde notificării, motiv pentru care urmează a menţine dispoziţia dată de instanţele de fond în acest sens.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială, devenit după republicare art. 25), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care prevedea că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii), unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Prin dispoziţia art. 23.1. alin. (1) din HG nr. 498 din 14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (devenite art. 25.1 în HG 250/2007 prin care s-a abrogat HG nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează faptul că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Dispoziţia se explicitează prin alin. (2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării iar, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele prevăzute de alin. (3), (4) şi (5), rezultă că entitatea deţinătoare, pentru a putea invoca beneficiul prorogării termenului de soluţionare a notificării, este necesar să fi comunicat în scris persoanei îndreptăţite faptul că pentru fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor acte, altele decât cele pe care Ie-a anexat notificării, şi aceasta, persoană îndreptăţită, fie să nu-i fi răspuns, fie să îi fi comunicat actele cu întârziere.
Or, în mod corect instanţele de fond, în interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, au statuat că atâta timp cât reclamantele au ataşat notificării actele de care înţelegeau să se folosească în dovedirea pretenţiilor şi, ulterior, la data de 25 aprilie 2005, au transmis pârâtului actele pe care acesta Ie-a solicitat în completare, refuzul de soluţionare a notificării este nejustificat.
În acest context al analizei, este de menţionat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că termenul de soluţionare a notificării nu a început să curgă întrucât reclamantele nu ar fi depus şi o declaraţie prin care să precizeze că nu mai deţin alte probe, nu poate fi primită întrucât legea nu prevede o asemenea condiţie.
O astfel de declaraţie, de altminteri, se justifică a fi depusă numai în măsura în care unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse odată cu notificarea, solicită completarea documentaţiei iar persoana îndreptăţită nu deţine actele solicitate, ipoteză care însă nu este dată în speţa supusă analizei, reclamantele depunând la dosarul comisiei actele solicitate de aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 780 din 26 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia atacată, admite apelul şi schimbă în parte sentinţa nr. 880 din 18 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că înlătură obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata daunelor cominatorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 429/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3760/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
