ICCJ. Decizia nr. 5000/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5000
Dosar nr. 3957/105/2007
Şedinţa publică din 29 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă constată:
Prin cererea de intervenţie în interes propriu, (disjunsă prin încheierea din 23 mai 2005 dată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.38712005, având ca obiect o acţiune în evacuare), astfel cum a fost precizată, reclamanta M.A., în nume propriu şi în calitate de mandatară a surorilor sale M.N. şi S.E. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Ploieşti, SC D. SRL, Prefectura Judeţului Prahova şi Statul Român să fie despăgubită cu suma de 3.000.000.000 lei, reprezentând contravaloarea parterului imobilului situat în municipiul Ploieşti, jud. Prahova, cu suma de 1.000.000.000 lei, reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 3 situat la etajul 3 al aceluiaşi imobil, suma de 5000 dolari SUA, reprezentând contravaloarea unui ceas de aur, precum şi daune cominatorii.
Ulterior, reclamantele au precizat că înţeleg sa solicite obligarea pârâţilor la plata sumei de 9 miliarde lei, reprezentând contravaloarea imobilului situat în municipiul Ploieşti, jud. Prahova, precum şi la plata de daune cominatorii şi de daune morale.
În motivarea cererii reclamantele au arătat că imobilul pentru care solicită plata de despăgubiri a fost confiscat de stat din patrimoniul autorului lor, G.A. şi că, atâta timp cât nu le mai poate fi restituit în natură, sunt îndreptăţite la despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 6/CC din 23 mai 2007, Curtea de Apel Ploieşti a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Prahova.
Prin sentinţa civilă nr. 1293 din 12 octombrie 2007, Tribunalul Prahova a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamantele solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în str. B. nr. 1, invocând că a fost proprietatea autorului lor G.A. care ar fi fost deposedat de stat în mod abuziv de acesta.
Referitor la imobilul situat la adresa mai sus arătată, instanţa a constatat că apartamentul 3 (etaj 3) a fost restituit în natură numitelor I.M., T.V.I. şi S.M.E., în procedura Legii nr. 112/1995, în baza sentinţei civile nr. 1118/1998 Judecătoriei Ploieşti, (apartament care a fost înstrăinat către pârâta SC D. SRL) iar, prin dispoziţia nr. 4410 din 7 mai 2004 a Primarului municipiului Ploieşti, emisă în procedura Legii nr. 10/2001, le-au fost restituite partea de construcţie cu destinaţia de prăvălii - simbolurile 1 şi 2, spaţiul de la subsolul prăvăliei 1 şi terenul în suprafaţă de 8,7 mp, cotă indiviză din totalul de 77,23 mp aferent clădirii.
Prin dispoziţia menţionată s-a constatat şi că apartamentele simbol 1 (etaj 1) cu terenul aferent aparţine lui E.D. (conform contractului 96/1997), cel cu simbol 2 (etaj 2) aparţine moştenitorilor defunctei D.M. (potrivit actului de partaj voluntar nr. 8807/1972) şi spaţiul de la subsolul clădirii aparţine numiţilor T.L.E. şi T.D., în baza actului nr. 68/2001.
Instanţa a constatat că partea din imobil mai sus arătată a fost restituită către I.M., T.V.I. şi S.M.E., în calitatea lor de moştenitoare ale defunctului G.A., calitate care nu le-a mai fost recunoscută ulterior, într-o acţiune în revendicarea imobilului din str. B. nr. 3, anume prin sentinţa civilă nr. 317/1999 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1297/1999 a Tribunalului Prahova şi Decizia 4220/1999 a Curţii de Apel Ploieşti.
Instanţa a constatat şi că, prin sentinţa civilă nr. 483 din 22 aprilie 2007, Tribunalul Prahova a statuat că reclamantele M.A., M.N. şi S.E. au calitatea de moştenitoare ale defunctului G.A. şi, pe cale de consecinţă, dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în str. B. nr. 3.
Faţă de situaţia de fapt arătată, instanţa a apreciat că atâta timp cât imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul statului, fiind restituit unor persoane fizice, nu mai poate fi primită cererea de despăgubire formulată de o altă categorie de moştenitori, întrucât statul nu poate fi obligat la o dublă despăgubire referitor la acelaşi imobil.
Totodată, instanţa a reţinut că nu poate primi nici solicitarea reclamantelor ca Statul Român să fie obligat la plata contravalorii unui ceas de aur şi a altor obiecte care ar fi fost confiscate din patrimoniul autorului lor, întrucât astfel de bunuri nu cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 91 din 18 martie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de către prima instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, fără a indica motivele de recurs pe care îşi fundamentează criticile.
În motivarea recursului, reclamantele susţin că, prin probatoriul administrat la judecata în fond, au făcut dovada că sunt îndreptăţite să primească măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în Ploieşti, (subsol, parter şi etaj 3), naţionalizat din patrimoniul autorului lor, A.G., prin Decretul nr. 92/950, care a decedat în închisoarea Aiud la data de 12 mai 1961, fiind încarcerat în urma unei condamnări politice şi, ulterior, reabilitat prin Decizia penală nr. 999 din 28 iunie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie.
Reclamantele apreciază că instanţele nu au intrat în cercetarea fondului cauzei întrucât nu au pus în discuţia părţilor împrejurarea că imobilul în litigiu ar face obiectul Legilor fondului funciar.
Recurentele susţin şi că, în mod eronat, imobilul în litigiu a fost retrocedat de Primăria municipiului Ploieşti numitelor I.M., T.V.I. şi S.M.E., referitor la care s-a stabilit că nu au calitatea de moştenitoare ale autorului lor prin Decizia civilă nr. 4220/1999 a Curţii de Apel Ploieşti.
Recurentele enumera hotărârile judecătoreşti pronunţate cu privire la chestiunile de fapt deduse judecăţii şi în prezenta cauză şi susţin că instanţele de fond au încălcat autoritatea de lucru judecat a unora dintre acestea.
Prin întâmpinare, pârâta SC D. SRL Ploieşti solicită respingerea recursului, susţinând că apartamentul 3 de la etajul 3, prăvălia şi spaţiile de la subsolul clădirii situată în str. B. nr. 1 au fost preluate de stat prin naţionalizare din proprietatea numitului G.G.A. care nu este una şi aceiaşi persoană cu autorul invocat de recurente, G.A., zis D., coincidenţă de nume care a creat mai multe confuzii.
Intimata arată că autorul recurentelor a fost într-adevăr condamnat pentru motive politice în anul 1960, ocazie cu care acestuia i-a fost confiscat imobilul Ploieşti şi susţine că, din eroare, prin Decizia nr. 4220/1999 a Curţii de Apel Ploieşti s-a reţinut că reclamantele, în calitate de moştenitoare ale autorului lor, ar fi îndreptăţite şi la retrocedarea imobilului din str. B.nr. 3.
Intimata arată că moştenitoarele adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, G.G.A. sunt I.M., T.V.I. şi S.M.E. cărora, de altminteri, le-a fost retrocedat în natură, parţial în procedura Legii nr. 112/1995 şi, parţial în procedura Legii nr. 10/2001, de la care a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 din imobil prin cumpărare.
Analizând criticile formulate de reclamante care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fii primite pentru următoarele considerente:
În drept, regimul juridic al imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, act normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor legii a operat o indisponibilizare a imobilelor care cad în sfera de aplicare a acestui act normativ iar unitatea deţinătoare (înţelegând prin aceasta entitatea cu personalitate juridică care exercita, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un imobil ce face obiectul legii, de ex. primăria) avea a se pronunţa cu privire la notificările formulate de persoanele pretins îndreptăţite.
Referitor la imobilul în litigiu str. B., nr. 1 (subsol, parter şi etaj 3), naţionalizat de stat prin Decretul nr. 92/1950 poz. 47 din proprietatea numitului A.G., se observă că apartamentul 3 de la etajul 3 al clădirii a fost restituit în proprietate numitelor I.M., T.V.I. şi S.M.E., în procedura Legii nr. 112/995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, în baza sentinţei civile nr. 1118/1998 Judecătoriei Ploieşti.
Ca atare, cum acest apartament nu se mai găsea în patrimoniul statului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru acesta nu putea opera o indisponibilizare începând cu data de 14 februarie 2001, iar pârâta Primăria municipiului Ploieşti nu putea emite dispoziţie de restituire, cum greşit invocă recurentele.
În procedura Legii nr. 10/2001, referitor la celelalte părţi din clădire mai sus arătate, au solicitat restituirea două categorii de persoane, al căror autor purta numele de A.G., ambele susţinând că autorul lor a fost proprietarul imobilului la data naţionalizării şi, pe cale de consecinţă, că sunt îndreptăţite să primească măsuri reparatorii.
Pe de o parte, au formulat notificarea nr.2630/23.03.2001, I.M., T.V.I. şi S.M.E. (cărora le fusese deja restituit apartamentul 3 din clădire), referitor la care Primăria municipiului Ploieşti s-a pronunţat prin dispoziţia nr. 4410 din 7 mai 2004, în sensul că a dispus restituirea în natură şi a celorlalte spatii din clădire, cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă.
Pe de altă parte, la data de 29 iunie 2004, au formulat notificare reclamantele (fila 177 ds 3877/2005 al Tribunalului Prahova, cu referire la notificarea datată 23 iulie 2001), în calitate de moştenitoare ale defunctei D.M., care invocă că imobilul a naţionalizat din patrimoniul autorului lor A.G., (zis D., fiul lui C. şi al I., născut la data de 12 decembrie 1898 în localitatea Drajna de Sus, Jud. Prahova, decedat la data de 12 mai 1961).
Aşa fiind, cum şi partea de imobil deţinută de stat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost restituită în natură în favoarea numitelor I.M., T.V.I. şi S.M.E., pe cale de consecinţă, entitatea deţinătoare, Primăria municipiului Ploieşti, nu mai dispune a doua măsură reparatorie cu privire la acelaşi imobil.
În acest context al analizei este de observat că recurentele contestă doar calitatea de moştenitoare a proprietarului imobilului a persoanelor cărora acesta le-a fost restituit în natură şi susţin că, fiind adevăratele moştenitoare, se justifică a li se acorda şi lor o despăgubire.
Or, în mod just, instanţele de fond au reţinut că entitatea deţinătoare nu poate fi obligată să acorde, astfel cum eronat solicită reclamantele, o dublă despăgubire, una moştenitorilor reali şi alta moştenitorilor aparenţi, pretenţiile referitoare la calitatea de moştenitor urmând ca părţile să şi le clarifice între ele pe calea dreptului comun şi nu în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În acest context al analizei, este de menţionat că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate cu privire la diversele cereri deduse judecăţii, formulate de cele două categorii de persoane ce se pretind moştenitori, instanţele au dispus, uneori contradictoriu, cu privire la calitatea lor de moştenitori după defunctul A.G. Aceste hotărâri nu pot fi invocate însă cu autoritate de lucru judecat cât timp din cuprinsul lor nu rezultă cu certitudine dacă analiza calităţii s-a făcut în raport cu defunctul A.G., zis D. (cu datele de identitate mai sus arătate) sau în raport cu defunctul G.G.A., născut la 8 martie 1875, în corn Ceptura, jud. Prahova, decedat la data de 13 aprilie 1953 (invocat drept autor de I.M., T.V.I. şi S.M.E.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că nu poate primi nici critica privind omisiunea punerii în dezbatere de către instanţele de fond a incidenţei dispoziţiilor legilor fondului funciar, cât timp reclamantele şi-au fundamentat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi solicitarea formulată de intimata SC D. SRL în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.A., S.E. şi M.N. împotriva deciziei nr. 91 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurente la plata sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimata SC D. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4996/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4822/2007. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
