ICCJ. Decizia nr. 5071/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 1168 din 21 octombrie 2005, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins excepția netimbrării acțiunii reclamanților, ca nefondată.
A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului N.V., ca nefondată.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București pentru capătul de cerere privind revendicarea construcției situată în București.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA în ceea ce privește revendicarea terenului, în suprafață de 1207,18 mp, situat în București.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a RA A.P.P.S., ca nefondată.
A admis în parte cererea reclamanților C.Ș.G., B.B.M.G.Ș., B.C.E.B. și N.V.M., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, RA A.P.P.S., SC P. SA și Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost completată și precizată la 29 octombrie 1999.
A constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (teren în suprafață de 1207,18 mp și a construcției de pe acest teren) situat în București.
A respins capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere ale acestui imobil din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a SC P. SA și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie terenul și clădirea sus menționată.
A omologat raportul de expertiză topografică efectuat de expertul B.C.
A omologat raportul de expertiză tehnică construcții efectuat de expertul R.M.
A obligat pârâții să plătească reclamanților cheltuielile de judecată, în sumă de 45.000.000 lei, reprezentând onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând obligarea acesteia să lase în deplină și liniștită posesie imobilul compus din teren în suprafață de cca 1207,18 mp și construcția aferentă, trecut în proprietatea statului fără titlu.
La data de 19 octombrie 1999, reclamanții au formulat cerere de întregire a acțiunii, prin care au chemat în judecată și pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, RA A.P.P.S. și RA P. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului și construcției și nulitatea absolută a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA și să fie obligate pârâtele să le lase imobilul în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie.
La termenul din 12 februarie 2001, la cererea reclamanților, a fost introdus în cauză Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.
Tribunalul a mai constatat că cererea este scutită de taxă de timbru, deoarece, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererile în justiție ale foștilor proprietari pentru dobândirea imobilelor preluate abuziv sunt scutite de plata taxei de timbru.
Reclamantul N.V.M. are calitate procesuală activă, deoarece a făcut dovada că este moștenitorul autorului său, căruia i s-au naționalizat mai multe apartamente în Cal. V. între S.C. și M.C.B.B., pe de o parte și ing. V.N.C., pe de altă parte, s-a încheiat convenția prin care acesta din urmă devenea proprietarul întregii suprafețe de teren aferentă imobilului ce urma să fie construit în cal. V., colt cu cal. G., cele două moștenitoare ale prințului Știrbei păstrându-și anumite componente din construcție.
în acest fel, reclamantul N.V.M. a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituire, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat, în schimb, lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, motivat de faptul că, prin protocolul din 28 octombrie 1993, imobilul a trecut, cu plată, din proprietatea statului și administrarea RA A.P.P.S. în proprietatea RA P. SA.
Tribunalul a admis și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, în ceea ce privește revendicarea terenului, având în vedere că prin protocol s-a transmis doar dreptul de proprietate asupra construcției, terenul rămânând în continuare proprietatea Statului Român.
RA A.P.P.S. are calitate procesuală pasivă, pentru că, în situația în care s-ar dispune restituirea în natură a imobilului către foștii proprietari, RA A.P.P.S. are obligația, potrivit convenției încheiate cu S.N.P. P. SA și Legii nr. 99/1999 să despăgubească pârâta pentru imobilul ce a format obiectul convenției de vânzare-cumpărare.
în ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat faptul că imobilul situat în București, sector 1 a fost proprietatea autorilor reclamanților. Preluarea de către Statul Român s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel încât a fost abuzivă, în sensul art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001.
întrucât preluarea s-a făcut numai pe numele lui N.V., deși partea construită din imobil și întregul teren erau evidențiate în cartea funciară pe numele foștilor proprietari, S.C. și B.B.C.M., nu au fost respectate dispozițiile art. 1 pct. 1 și 5 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950, astfel încât formele de trecere în proprietatea statului sunt lovite de nulitate absolută.
Capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S în patrimoniul SC P. SA a fost respins, motivat de faptul că, la data înstrăinării, pe rolul instanțelor nu exista o acțiune privind nulitatea titlului de proprietate al statului , iar cele două instituții nu au fost notificate în sensul de a nu proceda la înstrăinare.
La adoptarea acestei soluții, tribunalul a mai avut în vedere și că imobilul a devenit un imobil nou în raport de cel preluat, iar potrivit art. 18 lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în această situație, foștilor proprietari li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul nu s-a pronunțat, însă, asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, având în vedere că reclamanții au solicitat doar restituirea în natură, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile urmează regimul juridic prevăzut de această lege.
Prin decizia nr. 645A din 9 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și de pârâții RA A.P.P.S S.A. și Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea de apel a reținut că acțiunea reclamanților a avut ca obiect trei capete de cerere:
-constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului;
- constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA;
- obligarea pârâtelor de a lăsa în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie imobilul în litigiu.
Pretenția dedusă judecății a fost întemeiată de reclamanți pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe dispozițiile Legilor nr. 112/1995 și nr. 213/1998.
Ministerul Finanțelor Publice a stat în proces cu respectarea principiului disponibilității părților, deoarece, din considerentele hotărârii atacate rezultă în mod explicit raportarea instanței la pârâtul Statul Român, în condițiile reprezentării legale procesuale.
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală, deoarece dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 sunt relevante și explicite, iar legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt și de drept prezentate de reclamanți.
Trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu, pentru că a nesocotit dispozițiile constituționale de la acea vreme, iar art. 7 din Legea nr. 213/1998 impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor conformității măsurii de preluare a bunului cu legea în vigoare, Constituția și tratatele internaționale la care România era parte în acel moment.
A mai reținut curtea de apel, că excepția lipsei calității procesuale pasive a RA A.P.P.S. a fost în mod corect soluționată de prima instanță, iar capătul de cerere privind lăsarea imobilului în deplină proprietate și liniștită posesie nu poate fi respins ca inadmisibil după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât dispozițiile art. 46 alin. (1) din această lege îngăduie în mod expres posibilitatea de opțiune a reclamanților.
Curtea de apel a constatat că și apelurile reclamanților sunt nefondate.
Astfel, deși hotărârea primei instanțe s-a întemeiat pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicarea instituțiilor și normelor juridice ale Legii nr. 10/2001, în pofida faptului că fusese sesizată cu o acțiune în revendicare, dispozitivul hotărârii a fost păstrat, cu substituirea considerentelor de fapt și de drept.
Acțiunea în revendicare este atașată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă și îl urmărește în mâinile oricărui deținător s-ar găsi. Caracterul real al acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există și posibilitatea concretă de a readuce bunul revendicat în patrimoniul revendicatorului.
Din momentul în care evenimentele ulterioare măsurii de preluare au avut ca rezultat transformarea de esență a bunului, prin înglobarea unei părți a acestuia într-o construcție unitară prin structură și destinație, obiectul revendicării trebuie să fie convertit în mod necesar într-o pretenție în despăgubire.
Cât timp dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. obligă instanța să se pronunțe numai asupra capătului de cerere care constituie obiect al cererii de chemare în judecată, despăgubirile civile stabilite de experți nu pot fi valorificate în acest proces.
De asemenea, a reținut curtea de apel, cât timp reclamanții nu mai pot obține restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a formelor de transmitere a imobilului de la RA A.P.P.S la RA P. SA nu mai poate fi susținut de reclamanți și analizat de instanță, întrucât condiția interesului nu se mai justifică.
în cadrul procesual complex de investire a instanței de judecată, structurat pe trei capete de cerere, aparent independente, numai existența posibilității reale de obținere în natură a bunului conferă interes reclamanților în susținerea celorlalte capete de cerere.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții C.Ș.G., B.B.M.G.Ș. și B.C.E.B. și pârâții RA A.P.P.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor).
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat că hotărârea atacată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, se sprijină pe motive contradictorii, străine de natura pricinii și este lipsită de temei legal.
Astfel, instanța a refuzat, fără temei legal, să examineze cererea privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului în proprietatea SC P. SA, invocând din oficiu excepția lipsei de interes și fără să o pună în discuția părților, încălcând astfel principiul contradictorialității procesului civil.
Neanalizarea acestui capăt de cerere echivalează cu o denegare de dreptate și afectează grav dreptul de acces la justiție.
Refuzând să se pronunțe pe fond asupra cererii de revendicare, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit regulile procesului civil ce guvernează și garantează principiul disponibilității.
Cele trei capete de cerere nu sunt "aparent independente", ci constituie cereri aflate în raporturi specifice cererilor principale și cererilor accesorii, deoarece, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este absolut necesar să se stabilească raporturile create între deținătorul clădirii și deținătorul terenului.
Interdependența dintre capetele de cerere este clarificată de dispozițiile art. 17 C. proc. civ. și de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Au mai arătat recurenții, că legea nu permite păstrarea soluției primei instanțe, conform căreia, după preluarea clădirii de către RA P., terenul a rămas în continuare în proprietatea Statului Român, în condițiile în care s-a dovedit numai în apel că terenul are regimul juridic reflectat de poziția nr. 216 din Anexa nr. 6 la H.G. nr. 60/2005, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 265/2005.
Instanța de apel a aplicat incorect dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., pentru că, stabilind că este caz de rejudecare în fond a pricinii, trebuia să anuleze în tot sau în parte sentința.
în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susțin reclamanții, pentru că, instanța de apel a dezlegat contradictoriu problema calității procesuale pasive privind revendicarea terenului, pentru că, deși H.G. nr. 265/2005 prevede că terenul este proprietate privată a statului, aflat în administrarea RA A.P.P.S., instanța de apel a păstrat considerentele sentinței prin care se reține că terenul este administrat în întregime de Municipiul București.
Deși instanța a reținut că imobilul în litigiu este reprezentat de teren și construcție, a redus incorect obiectul acțiunii la construcția edificată până la momentul preluării.
Decizia este contradictorie și cu privire la capătul de cerere admis de instanța de fond, pentru că, în condițiile în care prima sentință nu a fost anulată, instanța de fond a motivat preluarea abuzivă pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Au mai arătat reclamanții că motivarea deciziei, prin care se intervertește acțiunea în revendicare într-o acțiune personală, în despăgubire, este străină de natura pricinii, deoarece nu este vorba despre o lucrare nouă, în sensul art. 494 C. civ., care s-ar afla în domeniul de aplicație al indemnizării autorului lucrărilor care au devenit bun principal în raport cu fondul, deoarece instanța a reținut că lucrările efectuate au înglobat construcția existentă pe teren la momentul naționalizării.
Aceleași greșeli ale instanței de apel, au arătat, în esență, reclamanții, atrag și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că instanța, fără a analiza elementele specifice acțiunii în revendicare, a fost preocupată exclusiv de identificarea judiciară a unui obstacol la restituirea în natură.
Recursul Statului Român este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că reținerea de către instanța de fond, în tot cuprinsul sentinței, a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de pârât, nu poate fi considerată omisiune, iar judecata în contradictoriu cu ministerul reprezintă o încălcare a principiului disponibilității.
Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, pentru că titularul dreptului de proprietate este SC P. SA.
Mai arată recurentul, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 73/1995, statuând că se încadrează în acest segment imobilele preluate fie printr-un act administrativ legal, fie, pur și simplu, în baza unei reglementări legislative în vigoare la data respectivă.
în mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, pentru că nu a fost dovedită culpa procesuală.
Pârâta RA A.P.P.S. și-a întemeiat, la rândul său, recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, S.N.P. P. SA este proprietara imobilului construcție, iar RA A.P.P.S. are un drept de administrare asupra terenului, potrivit H.G. nr. 60/2005, modificat și completat prin H.G. nr. 265/2005.
Prin protocolul încheiat la data de 28 octombrie 1993, între RA A.P.P.S. și RA P. SA, s-a prevăzut doar trecerea imobilului dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu, fără să se stabilească în sarcina regiei obligația de dezdăunare, în situația în care aceasta ar fi obligată la restituirea imobilului.
Pârâta S.N.P. P. SA nu a făcut cerere de chemare în garanție, iar în lipsa unei asemenea cereri, instanța nu poate să constate calitatea procesuală pasivă a pârâtei, pentru că ar încălca principiul disponibilității.
Analizând recursurile, în limita criticilor formulate, înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte nu sunt fondate.
în ceea ce privește recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S., se constată că, în procesul civil, calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
Prin cererea de chemare în judecată, instanțele au fost sesizate cu o acțiune complexă, prin care s-a solicitat constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din proprietatea autorilor reclamanților în proprietatea statului, constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S. în patrimoniul SC P. SA și lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului.
Prin urmare, indiferent de faptul că nu a fost chemată în garanție în proces și indiferent de natura obligațiilor pe care pârâta și le-ar fi asumat sau nu față de S.N.P. P. SA prin protocolul amintit, ea are calitate procesuală pasivă, pentru că a fost parte în operațiunea juridică de trecere a imobilului în proprietatea S.N. P. P.
Pentru că reclamanții au solicitat inclusiv anularea formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S. S.A. în patrimoniul SC P. SA, și pentru că operațiunea de înstrăinare presupune drepturi și obligații reciproce, independent de o eventuală obligație de dezdăunare, există identitate între persoana chemată în judecată și persoana care s-a obligat în raportul juridic dedus judecății.
în plus, pârâta susține că este titular al dreptului de administrare asupra terenului pe care este edificată construcția și, pentru că acțiunea în revendicare vizează și terenul asupra căruia RA A.P.P.S. exercită un drept real, calitatea procesuală a acestei pârâte este justificată.
în ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se constată că, prin cererea depusă la dosarul de fond la data de 12 februarie 2001, reclamanții au solicitat "introducerea în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești ce se va pronunța a Ministerului Finanțelor Publice (...), ca reprezentant al statului".
Prin urmare, voința reclamanților a fost aceea de a se judeca în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de ministerul ce în mod legal îl reprezintă, astfel că principiul disponibilității a fost respectat.
Este adevărat că în citativul încheierilor aflate la dosarul de fond, Ministerul Finanțelor este menționat în calitate de parte, dar și-a asumat calitatea de reprezentant al statului, din moment ce reprezentantul ministerului, prezent la termenele de judecată, nu a invocat excepția lipsei calității de parte în proces a ministerului.
De altfel, ca parte a fost citat ministerul și în procedura derulată la curtea de apel și, deși, unul dintre motivele de apel viza tocmai acest aspect, nu a solicitat rectificarea erorii.
Esențial este că atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut în considerentele hotărârilor pronunțate că reclamanții au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al statului și că în această calitate a stat ministerul în proces.
Cât privește critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum s-a arătat, calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat și constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din proprietatea autorilor reclamanților în proprietatea statului.
Statul a fost implicat în acest raport juridic dedus judecății, motiv pentru care are calitate procesuală pasivă.
Nefondate sunt și criticile referitoare la titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Titlul de proprietate, indiferent dacă aparține statului, unei alte persoane juridice sau fizice, trebuie să fie legal, iar legea în baza căruia a fost dobândit trebuie să respecte dispozițiile constituției sub imperiul căreia a fost adoptată.
De altfel, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 definește în termeni lipsiți de echivoc noțiunea de titlu legal al statului, dispunând că: "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Din acest punct de vedere, în mod corect ambele instanțe au constatat că preluarea a avut loc fără titlu.
Astfel, preluarea a avut loc cu încălcarea a însăși dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N.V.M., ignorați fiind ceilalți proprietari ai imobilului, care erau înscriși în evidențele funciare ale vremii.
în plus, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, Constituția României de la acea dată reglementa ca mod de dobândire a proprietății de către stat exproprierea pentru cauză de utilitate publică, preluarea fiind supusă condiției de plată a unor despăgubiri. In acest sens, art. 10 din Constituția României intrată în vigoare la 13 aprilie 1948 prevedea: "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție".
Așadar, dobândirea de către stat a unei proprietăți, prin încălcarea legii de preluare și a constituției atunci în vigoare, a fost o dobândire fără titlu și imobilele preluate pot face obiectul acțiunii în revendicare, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Decizia Curții Constituționale, la care face referire recurentul, nu este de natură a duce la o altă concluzie, pentru că, pronunțată în contextul analizării constituționalității anumitor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, decizia consacră principiul unanim acceptat că preluarea cu titlu există doar atunci când se realizează printr-un act administrativ legal sau în baza legii.
Nefondate sunt și criticile acestui recurent referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pentru că, fiind parte căzută în pretenții, conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să suporte cheltuielile de judecată.
Recursul declarat de reclamanți este fondat.
Este întemeiată critica privind greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.
Sesizat cu acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., cu cerere în constatarea nulității formelor de trecere a imobilului în proprietatea Statului și cu o cerere de constatare a nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA, tribunalul a soluționat acțiunea în revendicare și cererea pentru constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, necercetând cauza în raport de pretenția concretă dedusă judecății și de prevederile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea. Procedând în acest mod și admițând excepția lipsei calității procesuale a SC P. SA, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului acestor cereri, cercetând în fond numai capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului.
De altfel, instanța de apel a reținut că prima instanță și-a întemeiat hotărârea pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicarea instituțiilor și normelor juridice ale Legii nr. 10/2001, în pofida faptului că fusese sesizată cu o acțiune în revendicare, însă greșit a menținut soluția, cu substituirea motivării.
Față de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și de aceste împrejurări reținute și de instanța de apel, soluția legală era de admitere a apelului, desființare în parte a sentinței și trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea celor două cereri.
Așa cum deja s-a arătat, instanțele au fost sesizate cu o acțiune complexă, prin care s-a solicitat constatarea nulității formelor de trecere a imobilului compus din teren și construcție din proprietatea autorilor reclamanților în proprietatea statului, constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S. în patrimoniul SC P. SA și lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului.
De fapt, nici instanța de apel nu a cercetat în fond toate cererile.
Calificând greșit capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de înstrăinare a imobilului către SC P. SA ca fiind accesoriu, nu a cercetat această cerere, reținând că nu mai poate fi susținută și analizată, pentru că reclamanții nu mai pot obține restituirea în natura.
Fondată este și critica reclamanților legată de modul în care instanța de fond a dezlegat problema calității procesuale pasive privind revendicarea terenului, aspect neanalizat de instanța de apel.
Astfel, instanța de fond a reținut că SC P. SA nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește revendicarea terenului, pentru că, prin protocolul încheiat la 28 octombrie 1993, terenul a rămas în proprietatea statului.
Numai că, la punctul 1 din protocol este menționat că RA. A.P.P.S. predă și RA P. SA preia în patrimoniu imobilul din cal. V., cu caracteristicile din anexă.
în anexa, ce reprezintă de fapt fișa clădirii, este trecut și terenul construit și neconstruit de 1076 mp, cu mențiunea de subsol că, fiind proprietate de stat, nu este inclus în suma stabilită ca preț la punctul 2 din protocol.
Prin urmare, terenul fiind în administrarea R.A. A.P.P.S și folosința SC P. SA, în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, pentru că, în ceea ce privește revendicarea terenului, calitatea procesuală pasivă aparține tuturor persoanelor care au posesia bunului, indiferent de titlul cu care dețin imobilul.
Fată de cele arătate, fără să se analizeze celelalte critici, a fost admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei, care a fost casată în parte.
S-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, ce a fost anulată în parte și, respingându-se excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, în ceea ce privește revendicarea terenului, s-a trimis cauza la Tribunalul București în vederea soluționării capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere ale imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în proprietatea SC P. SA și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie terenul și clădirea.
Au fost menținute dispozițiile deciziei referitoare la respingerea apelurilor Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român și RA A.P.P.S. și au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.
Au fost respinse recursurile declarate de pârâții R.A. A.P.P.S și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5998/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4794/2007. Civil → |
|---|
