ICCJ. Decizia nr. 677/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 677.
Dosar nr. 5112/42/200.
Şedinţa publică din 18 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 9569 din 15 august 2002 reclamantele S.T. şi S.D.C. au chemat în judecată pe pârâţii municipiul Sinaia şi Primăria municipiului Sinaia, prin primar, precum şi pe A.A.C., C.O. şi P.D., pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Sinaia, judeţul Prahova, proprietatea reclamanţilor şi comparând titlul lor de proprietate cu cel al pârâţilor, să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele pe care le deţin în imobilul situat în Sinaia, judeţul Prahova, împreună cu cota aferentă de teren şi dependinţele necesare, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria municipiului Sinaia prin SC C. SA cu pârâţii A.A.C., C.O. şi P.D.
Au arătat reclamatele în motivarea cererii că imobilul revendicat a fost dobândit prin moştenire legală de la soţul, respectiv tatăl lor, care la rândul său l-a dobândit prin moştenire legală de la mama sa. Imobilul nu a trecut în mod valabil în proprietatea statului, fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele lui A.S., deşi proprietarul imobilului nu îndeplinea cerinţele prevăzute expres de acest act normativ.
Reclamantele au susţinut că în ceea ce priveşte actele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţii persoane fizice şi Primăria municipiului Sinaia, acestea sunt lovite de nulitate absolută, deoarece, potrivit Legii nr. 112/1995 modificată prin HG nr. 11/1991 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, sunt considerate ca fiind trecute fără nici un titlu în posesia acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 598 din 7 februarie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de pârâta A.A.C. şi, admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de P.D., a respins acţiunea reclamantelor, cu motivarea că acestea au făcut dovada existenţei unei decizii a deţinătorului imobilului, prevăzută de art. 24 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care puteau să o atace în justiţie în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, susţinând că s-a consemnat eronat în practicaua sentinţei că s-a procedat la soluţionarea în fond a cauzei, când, în realitate, au fost puse în discuţie doar excepţiile invocate de pârâţi, consemnându-se greşit şi faptul că s-ar fi trecut la administrarea probei cu acte.
Apelantele au susţinut, de asemenea, că instanţa a calificat greşit acţiunea drept contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, schimbând astfel natura pricinii cu care a fost investită, în condiţiile în care cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Au mai arătat apelantele că instanţa nu s-a pronunţat pe capătul distinct de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, întemeiate pe prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 75 din 3 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul, a anulat sentinţa tribunalului şi a fixat termen pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în mod greşit tribunalul a încadrat cererea reclamantelor ca fiind o contestaţie la Legea nr. 10/2001, schimbând astfel natura pricinii dedusă judecăţii, care este o acţiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ., acţiune care este posibilă în raport de dispoziţiile legilor speciale, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 112/1995.
A conchis instanţa că tribunalul în mod greşit a respins acţiunea pe o excepţie, aceea a inadmisibilităţii acţiunii, deoarece corect era ca acţiunea să fie soluţionată pe fondul cererilor reclamantelor.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele şi pârâţii, iar prin Decizia nr. 4691 din 12 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a respins recursurile declarate ca inadmisibile, cu motivarea că raţiunea modificării prevederilor art. 297 C. proc. civ. a fost aceea de a evita trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a putea fi asigurată judecarea cauzelor cu celeritate, datorită caracterului devolutiv al apelului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că evocarea fondului şi judecarea procesului se realizează în înţelesul devolutiv al apelului şi, atât timp cât judecata nu a fost finalizată prin hotărâre definitivă, nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.
Prin Decizia nr. 4691 din 12 noiembrie 2003 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în atare situaţie, Decizia prin care a fost anulată hotărârea apelată şi a fost reţinută cauza de către instanţa de apel pentru judecarea în fond a cauzei, are caracterul unei hotărâri intermediare şi nu este deci susceptibilă de a fi atacată cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finalizează judecata în apel, numai această din urmă hotărâre având caracter definitiv.
După înregistrarea cauzei, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 845 din 23 martie 2004 a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de pârâtul P.D. şi a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că acţiunea în revendicare a fost introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001, fără ca reclamantele să facă dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile obligatorii prevăzute de acest act normativ.
Drept urmare, instanţa a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formularea unei acţiuni în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.
Totodată, s-a subliniat că acţiune în revendicare este inadmisibilă şi pentru faptul că a fost introdusă direct la instanţa de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:
- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere privind nevalabilitatea actului de preluare a imobilului de către stat şi constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Sinaia şi pârâţii persoane fizice.
- deşi prin Decizia nr. 75 din 3 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Prahova, stabilind că în mod greşit s-a respins acţiunea pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi că aceasta trebuia soluţionată pe fondul cererilor, aceeaşi instanţă, evocând fondul, prin Decizia civilă atacată, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pronunţând o hotărâre identică cu cea de fond, pe care o anulase pentru nelegalitate. Astfel, instanţa de apel a pronunţat în aceeaşi cauză două hotărâri, cu motivări absolut contrare;
- instanţa nu s-a pronunţat asupra apărărilor şi probelor administrarea privind preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, constatarea acestor situaţii constituind premisa pentru aplicarea prezumţiei legale a nulităţii actelor de înstrăinare.
Prin memoriul privind dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantele au arătat că, deşi în şedinţa publică din data de 23 martie 2004, dată la care au avut loc dezbaterile, au invocat excepţia autorităţii lucrului judecat în ceea ce priveşte reiterarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţie invocată din nou în faţa instanţei de apel de pârâtul P.D. şi asupra căreia instanţa se pronunţase prin Decizia civilă nr. 75 din 3 aprilie 2003, Curtea nu s-a pronunţat asupra excepţiei;
- hotărârea este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a unor dispoziţii legale, după cum urmează: cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 C. civ. şi art. 21 alin. (4) din Constituţia României; cu aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001 şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 480-481 C. civ.
După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat la data de 7 iulie 2005 Decizia civilă nr. 6059 prin care a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia nr. 6059 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti în dosarul nr. 8054/2004 a fost admis recursul declarat de reclamanţii S.T. şi S.D.C., reţinând că imobilul în litigiu fiind preluat abuziv, a fost înstrăinat şi este deţinut de terţii cumpărători cu titlu particular (cum este cazul în speţă) terţii dobânditori cu titlu particular pot fi acţionaţi direct în justiţie, în cadrul unei acţiuni în revendicare, deoarece prin lege nu este prevăzută notificarea acestora, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita restituirea în natură.
Consideră Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că greşit instanţa de apel a extins aplicarea dispoziţiilor înscrise în art. 21 şi urm. din Legea 10/2001 şi la raporturile persoanei îndreptăţite la restituire cu terţii dobânditori ai imobilului preluat abuziv, care deţine bunul în baza unui contract de vânzare-cumpărare cum este cazul în speţă. Consideră aceeaşi instanţă că, reţinând că o persoană fizică nu poate chema în judecată alte persoane fizice ce deţin un titlu asupra bunului, decât în condiţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală susceptibilă de casare, motiv pentru care, admiţând recursul, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe (Curtea de Apel Ploieşti), ocazie cu care instanţa de apel va analiza capătul de cerere privind revendicarea imobilului şi celelalte aspecte.
La Curtea de Apel Ploieşti a fost invocată necompetenţa materială a acestei instanţe de către pârâtul P.D., prin apărător, motivat de faptul că valoarea imobilului este cea prevăzută în actul de vânzare-cumpărare şi nu depăşeşte suma de 5 miliarde lei, solicitând trimiterea cauzei la Judecătoria Sinaia.
Curtea, constată că excepţia este neîntemeiată, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 alin. (b) C. proc. civ. şi prin Decretul nr. 7 din 10 ianuarie 2007 admite excepţia de necompetenţă materială invocată de instanţă din oficiu şi declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia.
Împotriva acestei decizii considerată nelegală şi netemeinică au declarat recurs reclamantele S.T. şi S.D.C., care au susţinut în esenţă următoarele:
- prin Decizia atacată, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia, apreciind că valoarea obiectului cauzei este dată de preţul de vânzare conform Legii nr. 112/1995, iar nu de valoarea de circulaţie a bunului precizată de reclamante, astfel că apreciază că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „obiectul cererii şi valoarea lui sunt stabilite de reclamant;
- mai susţin că potrivit Legii nr. 146/1997, atunci când valoarea obiectului pricinii este vădit derizorie, în cauză, preţuirea se va realiza pe bază de expertiză şi că în speţă valoarea obiectului pricinii este mai mare de 5 miliarde lei, iar acţiunea formulată este o acţiune în revendicare şi nu doar o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea introdusă la data de 15 august 2002, S.T. şi S.D.C. au chemat în judecată Municipiul Sinaia, Primăria municipiului Sinaia prin primar, A.A.C., C.O. şi P.D., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Sinaia, judeţul Prahova şi comparând titlul de proprietate cu al pârâţilor, să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştite posesia apartamentelor pe care le deţine în Sinaia, la adresa sus menţionată, şi să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Sinaia prin SC C. cu pârâţii.
La data de 10 octombrie 2002 se consemnează în încheierea de şedinţă că reclamantele solicită potrivit art. 172 C. proc. civ. obligarea pârâtei Primăria Sinaia să depună toate contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, persoane fizice care la rândul lor urmează a depune copiile certificatelor de căsătorie.
Prin sentinţa nr. 598 din 7 noiembrie 2002 Tribunalul Prahova, secţia civilă, respinge acţiunea reclamantelor fără a se consemna însă în cuprinsul acesteia şi nici în încheierea din 10 octombrie 2002 faptul că vreuna din părţi a adus în discuţie valoarea imobilului din litigiu.
La această instanţă, odată cu investirea ei, nu se putea da o altă valoare imobilului, decât cea din contractele de vânzare-cumpărare.
Este de reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 alin. (b) C. proc. civ. şi la stabilirea competenţei materiale după valoare în cadrul procesual al acţiunilor în nulitatea unui act juridic, trebuie avută în vedere preţul consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, deoarece cât timp nu este contestat, preţul constituie singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanţă pentru stabilirea competenţei după valoare, estimarea imobilului făcută de un organ fiscal şi valoarea stabilită ulterior în cadrul unui proces pe cale de expertiză, deoarece în aceste din urmă situaţii, stabilirea competenţei materiale ar depinde în totalitate de un factor subiectiv şi în orice caz exterior actului juridic ce se cere a fi anulat.
Prin Legea nr. 219/2005 au fost modificate dispoziţiile art. (2)-(4) C. proc. civ. în sensul, printre altele, că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, rămânând în competenţa generală a judecătorilor să judece în primă instanţă şi pricinile în care obiectul cererii are o valoare mai mică de 5 miliarde lei.
Cererea introductivă s-a întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun şi nu pe prevederile Legii nr. 10/2001, care prevăd prin dispoziţiile art. 24 alin. (8), o competenţă de excepţie a tribunalului în soluţionarea în fond a litigiilor privind restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau acordarea de măsuri reparatorii.
Se constată din lucrările dosarului că valoarea obiectului dedus judecăţii este inferioară pragului de 5 miliarde lei, care ar atrage competenţa materială de fond a tribunalului potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. b C. proc. civ.
Legea nr. 219/2005, intrată în vigoare în timp ce recursul se afla pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a modificat dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, reinstituind principiul ierarhiei acestora în soluţionarea căilor de atac, în sensul că judecarea apelului şi a recursului aparţine instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea supusă controlului.
Potrivit art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005 „procesele în curs de judecată în primă instanţă la data schimbării competenţei instanţelor legal investite, precum şi căile de atac se judecă de instanţele competente, potrivit legii", iar aceste dispoziţii modificatoare sunt de imediată aplicare.
Ca măsură tranzitorie, Legea nr. 219/2005 a dispus în mod expres, prin alin. (3) şi (4) ale art. II că „recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel se trimit la curţile de apel", iar „trimiterea dosarelor se va face, pe calea administrativă, instanţelor devenite competente să judece".
Având în vedere considerentele expuse, se constată că excepţia invocată drept motiv de recurs privind necompetenţa materială a curţii de apel este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, urmează ca recursul să fie privit ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.T. şi S.D.C. împotriva deciziei nr. 7 din 10 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie ca nefondat.
Obligă pe reclamantele S.T. şi S.D.C. în solidar să plătească cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 500 lei, pârâtei A.A.C. şi în sumă de 952 lei pârâtului P.D.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1746/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6464/2007. Civil → |
|---|
