ICCJ. Decizia nr. 1746/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1746
Dosar nr. 21599/2/200.
Şedinţa publică din 23 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererile înregistrate la data de 27 aprilie 2004, 10 mai 2004 şi 29 aprilie 2004, reclamanţii A.M.J., R.D.E., B.I., I.M.M., A.S.G. şi A.P. au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 118 din 25 martie 2004 emisă de pârâta RA A.P.P.S, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la restituirea imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţa de 1199,70 mp şi construcţiile corp A, B şi C în suprafaţă de 516,51 mp. În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei să soluţioneze pe fond notificarea înregistrată sub nr. 117 din 17 mai 2001 în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererilor reclamanţii au arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat pârâta, solicitându-i restituirea în natură a imobilului menţionat, fost proprietatea lui V.A. Au mai arătat că sunt moştenitorii proprietarului imobilului, având astfel calitatea de persoane îndreptăţite în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia atacată, pârâta a respins notificarea reclamanţilor, reţinând că aceştia nu au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât o parte din imobilul revendicat a fost expropriat în anul 1936, parte ce nu face obiectul legii de reparaţii, iar cealaltă parte a imobilului a fost vândută conform actului de vânzare-cumpărare încheiat între moştenitorii lui V.A. şi Primăria municipiului Bucureşti, act autentificat sub nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 şi transcris la nr. 1068/1937.
Prin Decizia atacată, pârâta a conchis că notificarea reclamanţilor a rămas fără obiect.
Reclamanţii au mai arătat că Decizia contestată este lovită de nulitate, întrucât pârâta şi-a întemeiat dispoziţiile sale doar pe simple afirmaţii, fără suport legal, încercând să răstoarne sarcina probei, deşi aceasta îi incumba.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă cererea principală, ca şi cererile conexe, astfel cum au fost precizate, precum şi cererea de intervenţie forţată, privind pe intervenienţii I.A.Ş. şi A.M.
A fost anulată Decizia nr. 118 din 25 martie 2004 emisă de pârâtă, care a fost obligată să soluţioneze pe fond notificarea reclamanţilor, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că procedura privind exproprierea acesteia pentru cauză de utilitate publică începută în anul 1936 nu a fost finalizată, că imobilul în litigiu nu a fost demolat şi că lucrările de sistematizare pentru care s-a început exproprierea nu au fost realizate.
S-a reţinut nelegalitatea dispoziţiilor deciziei atacate, întrucât în cauză nu s-au depus înscrisuri care să ateste lipsa de obiect a notificării reclamanţilor, ca şi a dovezii privind exproprierea imobilului înainte de anul 1945, astfel încât imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Apelul pârâtei declarat împotriva susmenţionatei hotărâri, a fost admis prin Decizia civilă nr. 175 din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată.
Instanţa de control judiciar a reţinut că odată cu pronunţarea sentinţei de expropriere (nr. 5, în dosarul nr. 9896/1936 al Tribunalului Ilfov), imobilul în litigiu a fost preluat de expropriator, procedura exproprierii fiind finalizată anterior anului 1945, data limită de referinţă a Legii nr. 10/2001, aspect cu referire la care tribunalul a făcut o greşită interpretare a legii şi a actelor dosarului.
Chestiunile privind nerealizarea obiectivului de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea exced cadrului procesual al prezentei cauze, putând fi eventual actualizate într-un proces de revendicare pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii A.M.J., B.I., A.S.G., A.P., R.D.E., I.M.M., I.A.Ş. şi A.M., criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului lor, reclamanţii au criticat hotărârea atacată pentru motivele:
1. Instanţa a interpretat greşit actele deduse judecăţii, a schimbat natura, înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic ale acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice indicate în Decizia administrativă emisă de intimată şi în baza cărora s-a reţinut „lipsa obiectului notificării", acte care, în realitate nu există şi nu au existat la nici o autoritate sub denumirea şi calificarea juridică dată de intimată şi mai apoi de instanţa de apel.
În acest sens au arătat că procesul-verbal nr. 9830/823/1936 reţinut în considerentele deciziei administrative ca temei al exproprierii este în realitate un extras din procesul-verbal nr. 9380/823 A/1936 al şedinţei consiliului comunal şi care se referă doar la modalitatea de calcul a preţului exproprierii. Acest înscris nu face dovada exproprierii, cum s-a susţinut constant, ci este un act administrativ, ce atestă începerea procedurii de expropriere.
Cât priveşte înscrisul considerat ca fiind contract de vânzare-cumpărare, pretins autentificat sub nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 şi transcris sub nr. 1068/1937 acesta este clar, vădit neîndoielnic, nesusceptibil de mai multe înţelesuri, o hotărâre judecătorească şi în nici un caz un contract de vânzare-cumpărare, ca ultim act ce trebuie să încheie, să finalizeze procedura exproprierii.
2. Hotărârea pronunţată în apel este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens au reţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legii exproprierii din anul 1864, în vigoare în anul 1936, data pretinsei exproprieri, şi care prevedea mai multe etape, distincte ale procedurii de expropriere, procedură nerespectată în speţă şi care face astfel inoperantă exproprierea.
Dimpotrivă, probele administrate în cauză au relevat nefinalizarea exproprierii, retragerea proiectului de sistematizare al zonei respective şi stăpânirea bunului până în anii 1949-1950, dată la care moştenitorii fostului proprietar au fost evacuaţi, arestaţi, în mod abuziv, fără un titlu valabil de preluare a bunului.
3. Hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Au învederat că instanţa de apel, în contradicţie cu materialul probator administrat în cauză, reţine o situaţie de fapt contrară celei rezultate din probe şi cuprinde elemente contradictorii ce nesocotesc dispoziţiile legale în materia autorităţii de lucru judecat.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei pronunţate în apel în sensul respingerii apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe.
Recursul este fondat potrivit considerentelor ce succed:
Cu notificarea înregistrată sub nr. 4832 din 21 mai 2001 la fosta RA L., reclamanţii, în calitate de succesori ai defunctului V.A., au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1199,70 mp şi corpurile de construcţii A, B şi C cu suprafaţa construită de 516,51 mp.
Cererea reclamanţilor a fost soluţionată prin Decizia nr. 118 din 25 martie 2004 emisă de pârâtă, în sensul respingerii sale ca rămasă fără obiect, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut că o parte a imobilului a fost expropriat în anul 1936, conform procesului-verbal nr. 9830/823, deci anterior perioadei de referinţă a legii speciale, iar cealaltă jumătate a fost vândută de moştenitorii proprietarului bunului Primăriei municipiului Bucureşti, în temeiul actului autentificat de Tribunalul Ilfov la nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 şi transcris la nr. 1068/1937.
Dispoziţiile acestei decizii au fost însuşite de instanţa de apel, cu corectivele arătate în considerentele hotărârii sale şi care a conchis în sensul finalizării procedurii exproprierii bunului litigios anterior anului 1945, data limită de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi prin urmare a inaplicabilităţii acestei legi dreptului subiectiv invocat ce ar putea fi valorificat doar pe calea unei acţiuni de drept comun.
Hotărârea instanţei de apel ca şi considerentele ce au stat la baza pronunţării sale sunt greşite, fiind date cu greşita interpretare a legii, aplicată unei situaţii de fapt, de asemenea, eronat reţinută.
În speţă, este dovedit cu certitudine că imobilul în litigiu a fost supus procedurii exproprierii reglementată de Legea de expropriere din anul 1864, în vigoare în anul 1936, dată la care ar fi fost demarată această procedură.
La acea dată erau în vigoare dispoziţiile Constituţiei de la 1923, care la art. 17 alin. (8) prevedea că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie", prevedere legală în acord cu care erau şi dispoziţiile legii exproprierii sus menţionată.
Astfel cum temeinic susţin recurenţii şi legal a reţinut prima instanţă, exproprierea de la acea vreme, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate prevedea, în mod riguros şi restrictiv etapele acestei operaţiuni juridice şi care era declanşată printr-o declaraţie de utilitate publică făcută după caz, prin decret regal sau prin Decizia autorităţii administrative locale prevăzute de lege.
În speţă, declaraţia menţionată nu există depusă la dosar, referire la aceasta făcându-se în cuprinsul procesului-verbal nr. 9380/823 A/1936 din 28 mai 1936 care priveşte exclusiv modalitatea de calcul a preţului exproprierii şi suma aprobată cu titlu de despăgubire pentru teren şi construcţii şi nu se constituie, astfel cum eronat se reţine în considerentele deciziei curţii de apel, în declaraţie de utilitate publică cerută de lege.
Ulterior, cu adresa înregistrată sub nr. 57175/1936, prim procurorul Tribunalului Ilfov a sesizat această instanţă pentru pronunţarea hotărârii de declarare a exproprierii, cerere admisă prin sentinţa de expropriere nr. 5 înscrisă în jurnalul nr. 908 din 12 ianuarie 1937, hotărâre ce a fost înaintată conducerii instanţei în vederea comunicării cu părţile.
Această hotărâre trebuia, în conformitate cu prevederile art. 23 din legea exproprierii, să fie transcrisă în evidenţele tribunalului, rolul acestei operaţiuni constituindu-l, după termenii textului, transmiterea imobilului liber de orice sarcină.
Aceasta s-a realizat, potrivit menţiunilor înscrisului depus la fila 133 dosar fond vol. II, abia la data de 27 octombrie 1942 şi a constat în înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie nr. 9096/1940 a comunei Bucureşti, în favoarea Primăriei comunei Bucureşti sectorului I Galben.
Înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului, potrivit menţiunilor înscrisului arătat, a fost operată în baza procesului-verbal nr. 9830/823 A din 28 mai 1936 (de calcul a preţului exproprierii) şi a contractului de vânzare-cumpărare intervenit cu moştenitorii proprietarului bunului, autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 şi transcris la nr. 1068/1937, act ce nu este depus la dosar, deşi instanţa de apel face referire la el şi la efectele sale.
Cu referire la această ultimă menţiune se constată, cum temeinic au susţinut recurenţii că, în realitate aceasta priveşte însăşi sentinţa de expropriere a bunului şi nu se constituie, astfel cum greşit s-a consemnat în evidenţele de publicitate imobiliară şi cum greşit a reţinut instanţa de apel, într-un contract de vânzare-cumpărare, act juridic deosebit ca noţiune, caractere, efecte juridice, modalitate de formare, de o hotărâre judecătorească, ca act de procedură.
În acest context, sunt de asemenea greşite şi considerentele privind pretinsa plată a despăgubirii despre care s-a prezumat că ar fi fost plătită, prezumţie ce nu este însă susţinută de nici un alt mijloc de probă şi care, în atare, condiţiuni, nu poate fi primită.
Prin urmare, se constată că, urmare a reţinerii unei greşite situaţii de fapt, hotărârea curţii de apel este rezultatul aplicării greşite a legii, situaţie ce determină nelegalitatea sa pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reţinând, în speţă, inexistenţa declaraţiei de utilitate publică, ca act începător şi obligatoriu al procedurii exproprierii declanşate asupra imobilului în litigiu, nerespectarea etapelor ulterioare pronunţării hotărârii de declarare a exproprierii, aspect necontestat în cauză ca şi, în final, neachitarea despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat, etapă de finalizare a preluării bunului în modalitatea arătată, se constată ca legale considerentele şi, consecutiv, hotărârea primei instanţe, potrivit cărora exproprierea începută asupra imobilului solicitat nu a mai fost finalizată.
Că este aşa reiese şi din împrejurarea că, necontestat, bunul în litigiu a fost ocupat de moştenitorii proprietarului până în anii 1949-1950, că acesta nu a fost nici până în prezent demolat, concluzie susţinută şi de evidenţele Statului din care rezultă că imobilul situat în Bucureşti, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 409/1955, constatare reţinută cu autoritate de lucru judecat şi prin Decizia nr. 2756 din 31 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti.
Ca urmare, constatând greşita incidenţă a actului normativ analizat prezentului raport juridic litigios şi, consecutiv, greşita înlăturare a bunului litigios de la beneficiul legii de reparaţii, motive ce se încadrează, aşa cum s-a arătat mai sus, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi admis cu consecinţa casării deciziei curţii de apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe, urmare a respingerii apelului pârâtei.
Celelalte critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât hotărârea atacată redă într-o măsură clară, precisă şi concisă considerentele ce au stat la baza pronunţării sale, iar aspectele privind greşita interpretare sau calificare a actului juridic dedus judecăţii se constituie, de fapt, în critici privind greşita aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care a fost analizat mai sus.
Oricum, faţă de hotărârea pronunţată în prezenta cauză, analiza criticilor încadrate în prevederile legale sus evocate se vădeşte a fi şi inutilă, aspect care, de asemenea, face ca acestea să nu poată fi primite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de contestatorii A.M.J., A.P., A.S.G., B.I., I.M.M., R.D.E. şi intervenienţii A.M., I.A.Ş., împotriva deciziei nr. 175 din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează.
Menţine sentinţa civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, urmare respingerii apelului declarat de RA A.P.P.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2316/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 677/2007. Civil → |
|---|
