ICCJ. Decizia nr. 6948/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6948
Dosar nr. 2565/111/2007
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 iunie 2007 reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulaţie în Franţa pe o perioadă de 3 ani, împotriva pârâtului Lingurar Ioan, arătând că acesta a fost returnat din Franţa, în baza Acordului de readmisie încheiat de România, aprobat prin HG nr. 278/1994.
Prin sentinţa civilă nr. 646/C/2007 din 1 octombrie 2007, Tribunalul Bihor a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, apelul fiind respins prin Decizia civilă nr. 63/2008-A din 10 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că returnarea pârâtului pentru şedere ilegală dovedeşte încălcarea legislaţiei statului respectiv, iar autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului de returnare săvârşite de autorităţile acelui stat, ci doar de a lua act de această măsură şi a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislaţia naţională.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naţionale privind libera circulaţie a persoanelor cu legislaţia şi cu jurisprudenţa comunitară.
În ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară, Curtea a făcut aplicarea principiilor de interpretare, stabilite de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg în jurisprudenţa sa, respectiv.
Principiul efectului direct al tratatelor, ceea ce înseamnă că dispoziţiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul intern.
Principiul efectului direct al directivelor, care se aplică atunci când dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului.
Unul din principiile importante este principiul supremaţiei dreptului comunitar. Spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului şi care impune organelor jurisdicţionale de drept intern. În fapt, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţii proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele.
Un alt principiu de care instanţa naţională trebuie să ţină seama este, obligaţia de a nu aplica dreptul naţional contrar dreptului comunitar. Astfel, orice instanţă naţională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicţia sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetăţenilor şi este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul naţional care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare.
Prin prisma acestor principii şi în raport cu situaţia de fapt, trebuie analizat în ce măsură dispoziţiile cuprinse în legea internă sunt compatibile cu legislaţia comunitară în materia liberei circulaţii a persoanelor.
În ceea ce priveşte principiul de bază în materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română, în prezent, atât legea internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Excepţiile de la această regulă se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, respectiv art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât şi în cuprinsul legislaţiei comunitare, respectiv art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea comunitară în ceea ce priveşte dreptul la liberă circulaţie a cetăţeanului român ce cuprinde şi dreptul de a ieşi din ţară în scopul de a călători pe teritoriul altui stat membru, Curtea a constatat că norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoana cetăţeanului în cauză respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Norma internă prevede o categorie mai largă de situaţii posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie, în raport cu categoria situaţiilor de excepţie prevăzute de norma comunitară. Consecinţa firească este aceea că norma internă este parţial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce priveşte alte excepţii la libera circulaţie a persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
Examinând conţinutul dispoziţiilor art. 27 din Directivă, s-a constatat că acestea stabilesc într-un mod precis şi lipsit de echivoc excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor, iar potrivit Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, România avea obligaţia ca până la data de 1 ianuarie 2007 să transpună dispoziţiile Directivei în dreptul intern, obligaţie ce nu a fost însă îndeplinită, Legea nr. 248/2005 nefiind până în prezent modificată şi armonizată cu dispoziţiile cuprinse în Directivă.
În aceste condiţii, Curtea a făcut aplicarea efectului direct al Tratatului şi al Directivei la situaţia de fapt şi, în considerarea principiul supremaţiei dreptului comunitar, a constatat că norma aplicabilă în cauză este norma comunitară şi anume art. 18 din Tratat, respectiv art. 27 şi urm. din Directivă.
Aşa cum s-a arătat, art. 27 din Directivă prevede situaţiile de excepţie în care se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie, respectiv ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă naţională, deci cetăţenii Uniunii Europene, inclusiv cetăţenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre aşa cum e prevăzut şi garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde şi dreptul de a părăsi statul de origine. Acest drept fundamental ar fi lipsit de substanţa sa dacă statul membru ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanţilor proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.
Dispoziţia naţională, art. 38 din Legea nr. 248/2005 contravine legislaţiei comunitare, judecătorul naţional fiind obligat să aplice dreptul comunitar şi în ce priveşte acest drept de a părăsi teritoriul unui stat. Deşi nu e reglementat de Directiva 2004/38/CE, în art. 27 (ce se referă doar la dreptul de intrare şi de ieşire ), din formularea articolului rezultă că acest text priveşte limitarea libertăţii de circulaţie şi că, deci include şi dreptul de a părăsi un stat membru.
Un stat membru nu poate limita dreptul de a ieşi din statul de origine automat, fără a examina comportamentul personal al individului în cauză şi numai pentru că a fost repatriat din alt stat membru pentru „şedere ilegală".
Curtea apreciază că simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului membru, referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean român, nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, la care se referă prevederile normei comunitare aplicabilă în cauză, pentru a se putea admite acţiunea formulată de reclamantă.
Având în vedere aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 63/2008-A din 10 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6954/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6702/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
