ICCJ. Decizia nr. 7552/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data 8 decembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul A.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franța, la 30 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 103 din 17 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a III-a, a respins acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, reținând, în esență, că cererea este neîntemeiată, deoarece simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor nu este de natură să constituie în sine o condiție care amenință ordinea publică și securitatea publică, și nu poate prin ea însăși să justifice o măsură de expulzare și detenție temporară în acest scop.
După aderarea României la Uniunea Europeană, s-a apreciat că cererea trebuia examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România, ca stat membru, începând cu 1 ianuarie 2007, trebuie să o respecte.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, "statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică".
Or, nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui cetățean român, nu este de natură a limita exercițiul dreptului la liberă circulație al pârâtului.
Prin decizia civilă nr. 276 din 7 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, reținând următoarele:
La data returnării pârâtului, România nu era stat membru al Uniunii Europene, totuși era parte ratificantă a Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, iar la data pronunțării hotărârii devenise deja membru al Uniunii Europene, dreptul comunitar aplicându-se, de la data de 1 ianuarie 2007, tuturor situațiilor în curs de desfășurare, neepuizate din punct de vedere al consecințelor juridice până la acea dată.
în această situație, critica apelantei-reclamante în sensul că Directiva 2004/38/CE nu s-ar aplica, a fost apreciată ca neîntemeiată.
Aceste elemente au completat motivarea instanței de fond, constituindu-se în argumente suplimentare ale netemeiniciei acțiunii, considerațiile primei instanțe privitoare la prevalența dreptului comunitar fiind apreciate ca juste.
în consecință, s-a concluzionat că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, iar, potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins apelul declarat de reclamanta-apelantă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative, care, fără să invoce vreun motiv de recurs a arătat, în esență, că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 30 septembrie 2006, în baza acordului de readmisie aprobat prin H.G. nr. 278/1994, iar autoritățile române au luat act de măsura autorităților franceze, fără a putea cenzura măsura dispusă în baza unui act normativ încheiat de cele două țări.
Temeiul acțiunii l-a constituit prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare, text care stabilește ca unică condiție necesară pentru luarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație, returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.
Art. 52 din Legea nr. 248/2005 prevede că "până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat de România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, instituită în condițiile art. 40, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare", urmând ca ulterior acestei date măsura să se aplice doar pentru statul din care a fost returnat, în cazul de față Franța.
Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, iar potrivit art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar în același timp trebuie să-și îndeplinească obligațiile ce le revin.
Prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006, reglementează una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.
Măsura dispusă de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.
în același timp Legea nr. 248/2005, completată și modifică prin O.G. nr. 5/2006, asigură implementarea atât a prevederilor constituționale, a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, și art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în sensul că orice persoană care se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul acelui stat și dreptul de a-și alege în același mod, pe același teritoriu, reședința sa, în conformitate cu reglementările legale.
Sintagma "prevăzută de lege", potrivit CEDO, impune numai ca măsură încriminată să aibă o bază legală în "dreptul intern" și de asemenea, privește și calitățile "legii" în cauză, anume ca ea să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.
Pe de altă parte, prin Tratatul de Aderare ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005 se prevede o perioadă de tranziție de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007, la capitolul privind libera circulație a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state pe o perioadă de 2 ani după aderare.
Unul dintre criteriile de aderare la Uniunea Europeană a fost adoptarea și transpunerea în legislația națională a acquis -ului comunitar, iar statele candidate la aderare au negociat perioada de tranziție pentru implementarea acestuia.
Toate cele de mai sus sunt prevăzute în mod explicit în Anexa VII - pct. 2 al Tratatului de aderare, iar art. 2 din Legea nr. 157/2005 prevede că "Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritățile judecătorești garantează ducerea la îndeplinire a obligațiilor României rezultate din actul aderării și din prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu".
Recursul nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. în alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Față de prevederile anexei VII la Legea nr. 157/2005, nu se poate reține că a fost suspendată aplicarea art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, așa cum susține recurenta.
Textul invocat privește anumite dispoziții din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispozițiile din Directiva 68/360/CEE și care nu pot fi disociate de cele din Regulamentul CCEE nr. 1612/1968, a căror aplicare este amânată în temeiul alin. (2)-(5), (7) și (8). Directiva nr. 68/360/CEE a Consiliului și Regulamentul (CEE) nr. 1612/1968 au fost însă adoptate pentru eliminarea discriminării bazate pe naționalitatea lucrătorilor în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte condiții de muncă, și dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Comunității pentru a desfășura o activitate salarială.
Prin urmare, posibilitatea derogării privește numai libertatea de a circula și a locui în cadrul Comunității a oricărui resortisant, asigurând "accesul" la încadrarea în muncă și egalitatea de tratament în exercitarea muncii și nu, în general, libertatea de circulație și ședere a cetățenilor.
Or prin restrângerea exercitării dreptului la libera circulație al pârâtului în Franța, așa cum s-a cerut prin acțiune, i-ar fi încălcat dreptul la liberă circulație, deoarece acesta nu ar mai avea posibilitatea să călătorească în Franța, oricare ar fi scopul călătoriei.
în prezenta cauză, circumstanțele concrete nu justifică admiterea acțiunii, deoarece intimatul a fost returnat din Franța pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecat și condamnat pentru săvârșirea vreunei fapte penale.
De aceea, față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât doar pe motiv de ședere ilegală în Franța, nu ar fi respectat principiul proporționalității.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7743/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7623/2007. Civil → |
|---|
