ICCJ. Decizia nr. 989/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 989
Dosar nr. 5860/1/2007
Şedinţa publică din 15 februarie 2008
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 februarie 2003, reclamantele D.M. şi R.P. au chemat în judecată pe pârâtele SC M.T. SRL Călăraşi, SC S. SA Călăraşi, A.P.A.P.S. Bucureşti şi Prefectura judeţului Călăraşi, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pe una din pârâte la restituirea în natură sau prin echivalent a terenului de 900 mp situat în Călăraşi.
Prin sentinţa civilă nr. 1448 din 6 iunie 2003, Tribunalul Călăraşi a respins acţiunea reclamantei împotriva pârâtei SC M.T. SRL, a admis acţiunea împotriva pârâtei SC S. SA Călăraşi şi a obligat-o pe această din urmă pârâtă să emită decizie privind soluţionarea notificării nr. 50 din 23 mai 2001, formulată de reclamante.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Reclamantele au notificat Primăria Călăraşi pentru restituirea suprafeţei de teren în litigiu, iar aceasta a înaintat notificarea spre competentă soluţionare unităţii deţinătoare respectiv SC M.T. SRL.
La rândul său, SC M.T. SRL, considerându-se cumpărător de bună-credinţă al imobilului, a transmis notificarea către SC S. SA Călăraşi, de la care a cumpărat terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2028/1998.
Prin Decizia nr. 1 din 11 decembrie 2001, pârâta SC M.T. SRL a respins cererea de restituire a suprafeţei de 900 mp de teren.
Reclamantele nu au formulat niciodată contestaţie împotriva deciziei emise de pârâta SC M.T. SRL şi nu au solicitat anularea acesteia conform art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
Necontestând Decizia, se presupune că au acceptat-o, aşa încât solicitarea reclamantelor de a fi obligată pârâta SC M.T. SRL la a emite o nouă decizie, este inadmisibilă.
Suprafaţa de teren în litigiu a fost preluată de stat cu titlu valabil şi a intrat în administrarea directă a SC S. SA, societate comercială cu capital majoritar de stat.
Ulterior, aceasta s-a privatizat şi, în cadrul procesului de privatizare, a vândut pârâtei SC M.T. SRL terenul litigios.
În drept, instanţa a reţinut aplicabilitatea art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 27 din aceeaşi lege, stabilind că reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Prin Decizia nr. 512 din 21 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC S. SA, a schimbat sentinţa, a respins contestaţia formulată faţă de această pârâtă, faţă de Ministerul Finanţelor şi faţă de Prefectura Călăraşi pentru lipsa calităţii procesuale pasive, faţă de pârâta SC M.T. SRL ca neîntemeiată şi faţă de pârâta A.P.A.P.S. ca prematură.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Contestaţia formulată împotriva pârâtei SC M.T. SRL nu este întemeiată, deoarece nu această societate comercială este obligată la restituirea imobilului, chiar dacă este deţinătoarea acestuia.
Conform art. 27 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii, iar notificarea se adresează instituţiei publice care a efectuat privatizarea, în speţă A.P.A.P.S.
Pentru că imobilul preluat cu titlu valabil a fost evidenţiat în patrimoniul SC S. SA, privatizată cu respectarea dispoziţiilor legale, despăgubirile trebuie acordate de A.P.A.P.S. căreia trebuia să i se trimită notificarea.
Cum această instituţie nu a primit notificare de la reclamante şi nici nu s-a pronunţat asupra drepturilor lor, contestaţia formulată de către A.P.A.P.S. este prematură.
Ceilalţi pârâţi nu au calitate procesuală pasivă, deoarece nu aveau obligaţia, conform Legii nr. 10/2001 să acorde despăgubiri reclamantelor.
Prin Decizia nr. 1101 din 1 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamante, a casat Decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
Din probatoriul administrat rezultă că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Calitatea procesuală activă a reclamantelor nu a fost contestată în cauză, cum nu a fost contestată nici preluarea terenului de către stat, deşi în legătură cu acest ultim aspect nu s-a lămurit dacă imobilul a fost naţionalizat, expropriat sau preluat în alt mod.
S-a depus la dosar Decretul nr. 261/1982, dar acesta priveşte exproprierea unui teren de 850 mp situat în Călăraşi, fără a se lămuri dacă acesta este cel cumpărat în anul 1958 şi deţinut actualmente de pârâta SC M.T. SRL.
Unitatea deţinătoare nu a contestat însă că se află în proprietatea şi posesia terenului pretins de reclamante, invocând doar valabilitatea titlului său şi buna-credinţă la dobândirea terenului.
Ceea ce a greşit instanţa de apel a reţinut faptul că nu a stabilit exact obiectul litigiului, reţinând în mod generic că a fost învestită cu o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fără a stabili în concret obiectul acestei contestaţii, mai ales în condiţiile poziţiei oscilante şi ambigue ale reclamantelor în faţa primei instanţe.
În raport de stabilirea obiectului litigiului, urmează a se administra probatoriul corespunzător în vederea aplicării dispoziţiilor referitoare la măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor.
În acest scop se cuvine a fi depuse toate notificările formulate de reclamant, inclusiv către A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.), dacă i-a fost adresată una distinctă sau dacă i-a fost trimisă una dintre notificările adresate altei persoane şi la care această instituţie avea obligaţia să răspundă.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Rejudecând apelul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 204 din 30 martie 2007, prin care a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat sentinţa, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 1/2002 emisă de SC M.T. SRL şi a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie de restituire în natură sau de despăgubiri, caz în care se va înainta dosarul la Comisia Centrală; s-a luat act de renunţarea la judecată faţă de pârâta SC S. SA.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
În condiţiile în care pârâta s-a considerat competentă a soluţiona notificarea şi a trecut la soluţionarea acesteia, avea obligaţia de a respecta dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în sensul că, nefiind posibilă restituirea în natură, deoarece a dobândit bunul de bună-credinţă, atunci în conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, avea obligaţia să facă o propunere de restituire prin echivalent.
Sub acest aspect, curtea de apel a înlăturat apărarea intimatei în sensul că reclamantele nu au formulat contestaţie, deoarece din cererea de chemare în judecată rezultă că s-a intenţionat anularea deciziei nr. 1/2002.
Este adevărat că, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii deciziei, în cazul preluării imobilului cu titlu valabil şi aflării acestuia în proprietatea unei persoane juridice privatizate notificarea trebuia adresată instituţiei publice implicate în privatizare dar, pentru ca A.V.A.S. să fi soluţionat notificarea, pârâta avea obligaţia să i-o transmită şi nu să i-o soluţioneze ea însăşi.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC M.T. SRL, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii, recurenta susţine următoarele:
1. Decizia este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece pârâta este cumpărător de bună-credinţă al imobilului, pe care i l-a vândut aşa-zisa unitate deţinătoare a acestuia, cea la care face referire Legea nr. 10/2001.
Plecând de la o premisă greşită, instanţa de apel îşi formează o convingere greşită care nu se bazează pe probatoriul administrat în cauză.
Dispoziţia nr. 1/2002 nu a fost contestată nici în termenul prevăzut de lege şi nici ulterior de către reclamante, iar prezenta cauză nu are ca obiect contestaţia formulată împotriva acestei dispoziţii, ci obligarea uneia dintre pârâtele chemate iniţial în judecată la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul de 900 mp situat în Călăraşi.
2. Prin hotărârea instanţei de apel, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât în lipsa modificării obiectului cererii, este evident că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, în sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
3. Dacă acţiunea reclamantelor a fost catalogată drept contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1/2002, atunci se impunea şi verificarea formulării în termenul prevăzut de lege a acestei contestaţii, pentru a se stabili dacă nu cumva a fost formulată peste termenul de 30 de zile prevăzut de lege.
Recurenta invocă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, ca fiind depusă la instanţă cu mult peste termenul de 30 de zile de la comunicarea dispoziţiei.
4. Hotărârea instanţei de apel cuprinde reţineri contradictorii: pe de o parte, o obligă pe pârâta-recurentă să emită o nouă decizie de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, iar pe de altă parte, trimite la dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 referitoare la necesitatea adresării notificării instituţiei publice implicate în privatizare.
Instanţa nu a înţeles speţa dedusă judecăţii, pârâta nefiind o persoană juridică privatizată, ci cumpărătorul de bună-credinţă al imobilului în litigiu.
Intimatele reclamante au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Conformându-se indicaţiei din Decizia de casare, Curtea de Apel Bucureşti a calificat cererea îndreptată împotriva pârâtei SC M.T. SRL, emitenta deciziei nr. 1/2002, ca fiind o contestaţie împotriva acestei decizii, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, deşi invocă nelegalitatea deciziei, recurenta nu arată care sunt argumentele sau textul de lege care, corect aplicat, ar fi permis o altă calificare a cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să nu fie aplicabile.
2. Calificând cererea ca fiind o contestaţie împotriva deciziei nr. 1/2002, curtea de apel s-a pronunţat în limitele învestirii, anulând această decizie şi obligând-o pe pârâtă să emită una nouă.
În atare situaţie, nu se poate reţine că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nefiind incidente în cauză.
3. Deşi a invocat tardivitatea formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 1/2002, recurenta nu a arătat, nici în cererea de recurs şi nici cu ocazia dezbaterilor asupra acesteia, care a fost data comunicării acestei dispoziţii către reclamante şi care este dovada acestei comunicări, pentru a se putea verifica respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după ultima republicare a actului normativ.
În aceste condiţii, nu se poate imputa instanţei de apel că a admis în mod nelegal o contestaţie formulată peste termenul prevăzut de lege.
4. Contrar susţinerilor recurentei, Decizia instanţei de apel nu conţine motive contradictorii, care să atragă aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de o parte, curtea de apel a reţinut obligaţia pârâtei, care deţine actualmente imobilul, să soluţioneze notificarea, în legătură cu care ea însăşi s-a considerat competentă a o soluţiona, fie în sensul restituirii în natură a imobilului, fie în sensul propunerii de despăgubiri, caz în care se va înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Redând dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a arătat de ce A.V.A.S. nu poate fi obligată să soluţioneze notificarea şi anume, pentru că s-a avut în vedere împrejurarea că A.V.A.S. nu a fost sesizată în acest sens de pârâta SC M.T. SRL.
Analizând Decizia atacată în limitele motivelor de recurs dezvoltate, Înalta Curte constată că niciunul din aceste motive nu este întemeiat, iar cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost doar formal indicat.
În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să menţină Decizia curţii de apel şi să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M.T. SRL împotriva deciziei nr. 204 din 30 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatele reclamante R.P. şi D.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 982/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 921/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
