ICCJ. Decizia nr. 1487/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1487
Dosar nr. 2666/100/200.
Şedinţa publică din 5 martie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 mai 2007 pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului OG la liberă circulaţie în Franţa pentru o perioadă cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din această ţară la data de 9 mai 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franţa, aprobat prin HG nr. 278/1994.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5, art. 38 lit. a) şi art. 39 din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 591 din 25 mai 2007, a respins acţiunea, soluţie menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, potrivit deciziei civile nr. 258/A din 4 septembrie 2007, conform căreia apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut, în esenţă, că ulterior datei de 1 ianuarie 2007, la care România a devenit ţară membră U.E, în virtutea art. 148 din Constituţie dobândesc prioritate normele dreptului comunitar în materia liberei circulaţii a cetăţenilor români pe teritoriul celorlalte state europene (art. 39 din T.C.E.; Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului european li Directiva nr. 2004/38 a Parlamentului şi Consiliului European).
În analiza actelor normative în materie, instanţa de apel a arătat că, deşi art. 27 din Directiva 2004/38/CE reglementează strict cazurile de restrângere a dreptului de intrare şi de şedere ( motivele ce vizează ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică ), legea naţională menţine sancţiunea în privinţa persoanei care a fost returnată pe baza unui acord de readmisie, cu toate că acordurile de readmisie, încheiate în scopul stopării imigraţiei ilegale, au tins să rezolve o situaţie temporară, tranzitorie, care nu mai subzistă începând cu 1 ianuarie 2007.
S-a mai reţinut că perioada de tranziţie de 2 până la 5 ani, stipulată în Tratatul de aderare a României, ratificat prin Legea 157/2005, se referă la dispoziţiile din Regulamentul 1612/68/CE în materia accesului lucrătorilor pe piaţa forţei de muncă, iar cererea de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie s-a fondat exclusiv pe returnarea efectuată în baza acordurilor de readmisie.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive :
În motivarea cererii de recurs, este reiterată situaţia de fapt, cuprinsul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, susţinându-se că norma internă se circumscrie situaţiilor prevăzute în art. 53 din Constituţie şi documentelor internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006 şi că este aplicabilă şi ulterior datei aderării României la Uniunea Europeană.
Se arată că autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului de returnare săvârşit de autorităţile franceze, iar măsura returnării pârâtului este de natură să facă dovada deplină că acesta nu a respectat condiţiile de intrare şi de şedere în Franţa.
Prin anexa nr. VII alin. (9) din Legea nr. 157/2005, s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data aderării României aplicabilitatea Directivei nr. 2004/38/CE în privinţa lucrătorilor, cu excepţia menţionată la alin. (2) al anexei VII ce vizează persoanele care muncesc legal într-un stat membru U.E. pe o perioadă neîntreruptă de cel puţin 12 luni.
Recursul nu este fondat, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Dacă normele comunitare instituie o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrilor familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi taratele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile" .
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „ în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile"(cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Articolul 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Grend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statut că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată , pârâtul a fost returnat din Franţa pe motiv de „şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Referirea recurentei la anexa VII din Legea nr. 157/2005, este irelevantă în cauză, nesusţinându-se prin cererea introductivă şi în căile de atac alt motiv de returnare decât „ şederea ilegală".
Pe de altă parte, eventualele restricţii sau limitări ale accesului cetăţenilor români pe piaţa muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziţie invocată nu justifică interzicerea totală pe o perioadă determinată a dreptului de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat şi în alt scop decât cel al desfăşurării unei activităţi economice.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 258/A din 4 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 154/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1483/2008. Civil → |
|---|
