ICCJ. Decizia nr. 57/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 57
Dosar nr. 41088/3/200.
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 211 din 13 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.M., dispunând obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti de a se pronunţa prin dispoziţie motivată asupra cererii din notificarea nr. 2337/2001 şi de a plăti daune cominatorii de 200.000 lei pe zi, de la data rămânerii definitive a hotărârii, în caz de neîndeplinire a obligaţiei.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului formulat de Municipiul Bucureşti, potrivit deciziei civile nr. 431/A din 21 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au avut în vedere dispoziţiile exprese ale art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, reţinând că, deşi termenul de 60 de zile prevăzut de textul art. 23 alin. (1) este un termen de recomandare, această calificare nu poate amâna sine die soluţionarea notificării, deoarece s-ar abdica de la spiritul legii şi de la principiul interpretării acestuia în favoarea persoanelor îndreptăţite. Procedura notificării este legată în mod necesar de exercitarea unui drept subiectiv, având caracter obligatoriu, temporizarea acestuia deschizând celui vătămat accesul la justiţia civilă pentru a impune finalizarea ei.
Referitor la capătul de cerere privind daunele cominatorii, s-a reţinut că obligaţia stabilită în sarcina pârâtei, obligaţie pur personală, nu poate fi executată silit şi că admisibilitatea daunelor cominatorii a fost stabilită prin Decizia nr. XX/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva deciziei pronunţată în faza procesuală a apelului a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
- Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare poate avea două date de referinţă: data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.
Reclamantul nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris şi nici nu a făcut dovada existenţei unei precizări în sensul stabilit de Normele metodologice (HG nr. 498/2003), situaţie în care termenul de 60 de zile nu a început să curgă.
- Cu privire la acordarea daunelor cominatorii recurentul precizează că pentru situaţia dată reclamantul poate uza doar de calea prevăzută de art. 5803 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că prima critică nu este întemeiată.
Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2004, republicată, instituie în termeni imperativi obligaţia entităţii investite cu soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii, de a se pronunţa prin decizie/dispoziţie motivată asupra notificării, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia.
Pe tot parcursul procesului, recurentul nu a demonstrat că pentru soluţionarea notificării ar fi fost necesar ca reclamantul să depună acte doveditoare suplimentare şi că i-ar fi adus la cunoştinţă acest fapt.
Obligaţia cu caracter civil prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă s-ar admite că termenul de 60 de zile prescris de lege ar fi unul de recomandare, nu este o obligaţie potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreţionară a unităţii deţinătoare a imobilului solicitat, astfel încât nesocotirea acesteia deschide persoanei îndreptăţite (titularului notificării) accesul la justiţie pentru a solicita instanţelor judecătoreşti pronunţarea unei hotărâri de obligare a unităţii deţinătoare la soluţionarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, conform dispoziţiilor art. 1073 C. civ., art. 21 din Constituţie, prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Recursul este fondat în limitele celui de-al doilea motiv invocat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea soluţiei privind obligarea pârâtului chemat în judecată la plata de daune cominatorii pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a sentinţei şi executarea obligaţiei de a face (intuitu personae) stabilită în sarcina pârâtului, instanţele anterioare au făcut trimitere la Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general, a stabilit că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile prevăzută de art. 5803 C. proc. civ.
Instanţele anterioare au ignorat însă dispoziţiile modificatoare aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006.
În actuala reglementare, art. 5803 C. proc. civ., respectiv alin. (5) al acestui articol, introdus prin Legea nr. 4459/2006 (ulterior pronunţării deciziei în interesul legii), prevede în mod expres că pentru neexecutarea obligaţiilor de a face ce nu pot fi îndeplinite prin alte persoane decât debitorii „nu se pot acorda daune cominatorii".
Astfel, pe calea unei norme legale cu caracter interpretativ, care a făcut ca Decizia dată în interesul legii să cadă în desuetudine, se prevede în mod expres, în termeni clari, nesusceptibili de interpretări diferite, că unicul mijloc de constrângere al debitorului unei obligaţii personale de a face îl constituie amenda civilă reglementată de art. 5803 C. proc. civ., aplicabilă exclusiv în faza procesuală a executării silite.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.civ., Curtea urmează să admită recursul, să modifice Decizia atacată, să admită apelul pârâtului şi să schimbe în parte sentinţa, în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea la plata daunelor cominatorii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 431/A din 21 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia în sensul că admite apelul declarat de pârât şi schimbă în parte sentinţa nr. 211 din 13 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă. Înlătură dispoziţia privind obligarea la plata de daune cominatorii a pârâtului.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 621/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 553/2008. Civil → |
|---|
