ICCJ. Decizia nr. 63/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 63
Dosar nr. 1499/116/200.
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2008
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi sub nr. 1499/116/2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul D.V., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat din Spania la 11 iulie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentinţa civilă nr. 1233 din 16 mai 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând în motivarea soluţiei faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulaţie al persoanelor, restrângerea exerciţiului acestui drept fiind posibilă în condiţii restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranţa publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Au fost invocate de asemenea, dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, îndeosebi ale art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţie, potrivit cărora, printre libertăţile fundamentale se numără şi libertatea de circulaţie, care nu poate fi restrânsă decât în condiţiile în care ar fi rezultatul unor măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Cum aceste cerinţe s-a constatat a nu fi îndeplinite în speţă, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei care să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, cererea fost găsită neîntemeiată şi respinsă în consecinţă.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a susţinut că singura condiţie prevăzută de art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, este aceea a returnării cetăţeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiţioneze instituirea restricţiei de alte cerinţe.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 500 din 15 august 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, deşi pârâta a fost returnată din Spania la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană şi că regula de drept aplicabilă unei situaţii juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă şi-a găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene..
De aceea, instanţa de fond a apreciat în mod corect că normele comunitare (Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004) au devenit incidente şi că acestea statuează asupra liberei circulaţii a persoanelor ca fiind una dintre libertăţile fundamentale, cetăţenia Uniunii conferind fiecărui cetăţean al acesteia dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor prevăzute expres.
Ca atare, legislaţia comunitară prevalând asupra celei interne, ea trebuie să fie aplicată în mod prioritar, ceea ce a făcut în mod corect prima instanţă, prin soluţia adoptată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii şi îngrădirea exerciţiului dreptului la libera circulaţie.
Astfel, dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
S-a mai susţinut că în cauză erau îndeplinite cerinţele art. 40 lit. d) din Legea nr. 248/2005, pentru a se dispune faţă de intimat, măsura suspendării dreptului la libera circulaţie, faţă de împrejurarea că, anterior, mai fusese luată faţă de acesta măsura de restrângere a libertăţii de circulaţie, prin hotărâre judecătorească ce a fost nesocotită.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul uni stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşadar, cetăţeanului român nu i se mi poate interzice ieşirea de pe teritoriul ţării, cu referire la dispoziţiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminenţa.
Susţinerea referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 248/2005 şi la necesitatea instituirii măsurii de suspendare a dreptului la libera circulaţie nu poate fi primită şi nu poate conduce la nelegalitatea deciziei.
Astfel, criticile în apel au vizat aspecte legate de aplicarea greşită a prevederilor ce reglementează restrângerea dreptului la libera circulaţie (art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005), iar nu aplicarea eronată a reglementării referitoare la suspendarea dreptului la libera circulaţie (art. 40 din Lege), cele două instituţii presupunând întrunirea unor condiţii diferite.
Ca atare, formularea pentru prima dată în recurs a criticilor referitoare la greşita apreciere asupra necesităţii suspendării dreptului la libera circulaţie apare ca fiind făcută omisso media (depăşindu-se o etapă jurisdicţională) şi drept consecinţă, nu poate constitui obiect de analiză pentru instanţă.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 500 din 15 august 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 668/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 621/2008. Civil → |
|---|
