ICCJ. Decizia nr. 704/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 704
Dosar nr. 8544/2/200.
Şedinţa publică din 5 februarie 2008
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 decembrie 2001 reclamanţii G.I., G.T. şi P.M.M. au formulat o acţiune împotriva SC P. SA pentru obligarea acesteia să le restituie în natură terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 0,99 ha şi să îi pună în posesie cu acest teren.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 art. 24.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin hotărârea nr. 9 din 19 noiembrie 2001 pârâta le-a respins notificarea nr. 1942 pentru revendicarea terenului cumpărat de autorul lor, G.D., imobil preluat abuziv de Statul Român în anii 1958-1959.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 596 din 16 iulie 2003 a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să le restituie în natură reclamanţilor terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 0,99 ha şi să le lase în deplină proprietate acest teren.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii lui G.D. conform certificatelor de moştenitor depuse la dosar.
S-a mai reţinut că lipsa oricărui act de preluare a imobilului de către stat reprezintă, pentru ea însăşi, o preluare abuzivă în sensul art. 3 din Lege nr. 10/2001.
Terenul a fost individualizat prin expertiza efectuată în cauză de expert G.V. care a relevat şi împrejurarea că acesta este liber, putând fi restituit în natură.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 925 din 18 aprilie 2005 a admis apelul pârâtei, a anulat sentinţa nr. 596/2003 şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Instanţa de apel a pus în discuţie un motiv de ordine publică şi a constatat că sentinţa este nulă în condiţiile art. 105 C. proc. civ.
Astfel s-a constatat că deşi instanţa a fost sesizată cu o contestaţie în baza Legii nr. 10/2001 art. 24 împotriva deciziei nr. 9 din 19 noiembrie 2001 emisă de SC P. SA, această calificare fiind făcută şi prin practicaua sentinţei atacate (fila 120), instanţa a soluţionat litigiul pe dreptul comun, calificând acţiunea ca fiind în revendicare.
Această soluţionare s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilităţii şi cu încălcarea obligaţiei prevăzută de art. 129 alin. (2) C. proc. civ.
Rejudecând fondul, Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 110 din 21 februarie 2007 a respins ca nefondată contestaţia împotriva hotărârii nr. 9 din 19 noiembrie 2001.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că G.D., autorul reclamantului, a cumpărat cu două contracte de vânzare–cumpărare autentice un teren de 3,50 ha situat în comuna suburbană Dudeşti Cioplea pendinte de municipiul Bucureşti.
Terenul a fost cumpărat de la Ş.G., teren din fosta moşie B. G., şi că vânzătorul deţinea titlul de proprietate definitiv nr. 206227 din 22 noiembrie 1923.
S-a constatat că hotărârea de respingere a notificării pentru restituirea în proprietate a imobilului situat în sectorul 3, este legală numai sub aspectul nedovedirii identităţii terenului revendicat cu cel deţinut de pârâtă.
S-a constatat că motivarea bazată pe lipsa dovezilor de preluare abuzivă a terenului este nefondată şi a fost înlăturată, dovada preluării incumbând pârâtei şi nu reclamanţilor.
Cât priveşte identitatea bunului revendicat instanţa a reţinut că reclamanţii nu au produs probe în sensul că terenul din str. S.M. nr. 28 deţinut de pârâtă este acelaşi cu terenul cumpărat de autorul lor conform celor două acte de proprietate din 1942. S-a arătat că s-au efectuat expertize în primă instanţă (f. 68 – 72) şi în apel (filele 55 – 60; 250 – 255 şi 272 – 274) care au avut ca obiectiv identificarea terenului în raport de actele de proprietate ale reclamanţilor, planurile cadastrale şi prin luarea în considerare a actelor de proprietate ale unor proprietăţi vecine, procurate prin grija reclamanţilor.
Curtea a apreciat că nu se poate stabili că terenul aparţinând autorului reclamanţilor este cel aflat în proprietatea pârâtei în raport de incertitudinile exprimate de rapoartele de expertiză efectuate în cauză.
S-a procedat la o analiză a rapoartelor de expertiză.
Curtea a apreciat că concluzia primei expertize care dădea drept certă identitatea între aceste bunuri este nefundamentată pentru că elementele pe baza cărora s-a emis această concluzie erau insuficiente.
Considerând că orice dubiu rezultat din administrarea probei profită pârâtei în condiţiile art. 1169 C. civ. contestaţia a fost respinsă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat în termen legal recurs.
În fapt recursul a fost motivat pe împrejurarea că pe parcursul procesului pârâta a încercat să inducă în eroare instanţa judecătorească prezentând acte care nu aveau legătură cu terenul revendicat de ei.
Ca urmare pentru a veni în sprijinul efectuării unei noi expertize au produs acte noi: acte de proprietate ale vecinilor, procesul verbal de vecinătate imediată cu ocazia întocmirii documentelor necesare obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate încheiat de însăşi intimată cu vecinii incintei.
Deşi expertul a identificat elemente de identitate parţiale instanţa de apel a respins contestaţia, soluţie considerată nelegală de către recurent deoarece concluziile expertului conduceau la admiterea în parte a contestaţiei şi deci admiterea în parte a cererii de restituire în natură.
S-a mai criticat faptul că instanţa în virtutea rolului activ nu a ţinut cont de actele depuse la dosar şi nu a solicitat documentele necesare pentru lămurirea situaţiei imobilului revendicat.
Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
În recurs recurenţii au depus înscrisuri noi pentru a-şi dovedi pretenţiile şi anume acte de vânzare-cumpărare şi chitanţe aflate în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la filele 27 – 31, 34 – 38.
Analizând motivele invocate în recurs se constată că acestea se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind irelevantă încadrarea greşită dată de recurenţi prin invocarea unei dispoziţii abrogate (prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005 publicată în 14 iulie 2005).
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor invocate se constată că recursul este întemeiat şi va fi admis însă pentru considerentele ce urmează.
Curtea de apel admiţând apelul împotriva sentinţei civile nr. 596 din 16 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti a reţinut cauza şi evocând fondul nu a avut în vedere stabilirea situaţiei juridice a pârâtei de la care s-a revendicat imobilul de către reclamanţi, împrejurare esenţială pentru stabilirea regimului aplicabil soluţionării cererii.
Potrivit art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Potrivit art. 21 alin. (1) imobilele preluate abuziv indiferent de deţinător care sunt deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de o regie autonomă, o societate sau o companie naţională, o societate comercială, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată.
Alin. (2) prevede acelaşi regim şi pentru situaţia când statul sau o autoritate publică centrală sau locală este acţionar minoritar sau când valoarea acţiunilor sau părţile sociale deţinute este egală sau mai mare cu natura imobilului revendicat.
Deşi în motivele de apel pârâta a invocat împrejurarea că s-a privatizat şi deţine un certificat de atestare a proprietăţii asupra terenului din care face parte şi imobilul revendicat, (fila 15 în dosarul nr. 2666/2003 al Curţii de Apel Bucureşti) instanţa nu s-a preocupat de lămurirea acestui aspect.
Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite recursul, şi văzând dispoziţiile art. 313 şi art. 315 C. proc. civ. se va casa hotărârea şi se va trimite cauza spre rejudecarea contestaţiei.
Instanţa de trimitere va administra probe pentru a se stabili dacă la data de 14 februarie 2001 (intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) pârâta era privatizată în totalitate sau nu.
În prima ipoteză ar urma să se aplice dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 1072001.
În ipoteza în care pârâta nu era privatizată în totalitate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar urma să se aplice dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din lege care prevăd modalitatea restituirii în natură ca soluţie reparatorie în regimul acestei legi speciale.
În acest din urmă caz în vederea soluţionării contestaţiei se impune completarea probelor administrate cu o nouă expertiză pentru individualizarea terenului revendicat cu luare în considerare şi a actelor noi depuse de recurent în recurs.
Cu această ocazie se vor examina şi criticile recurenţilor cât priveşte modalitatea de interpretare şi analizare făcută de instanţă exclusiv asupra expertizelor.
Instanţa, la analiza dovezilor administrate şi a celor administrate în completarea ce se impune va avea în vedere ansamblul probelor produse de părţi şi va ţine cont de principiile şi prezumţiile stabilite de Legea nr. 10/2001, reglementare specială impusă, din raţiuni lesne de înţeles cum ar fi cele ce ţin de trecerea timpului, vicisitudinile regimului totalitar, lipsa actelor conţinute în arhivele naţionale şi locale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii G.I., G.T. şi P.M.M. împotriva deciziei nr. 110 din 21 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 718/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 68/2008. Civil → |
|---|
