ICCJ. Decizia nr. 3556/2009. Civil

Reclamantul T.R.C.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General a solicitat anularea dispoziției nr. 6307 din 14 august 2006, emisă de acesta din urmă și obligarea lui la emiterea unei noi decizii prin care să i se atribuie reclamantului imobilul situat București, sector 3 în compensarea imobilului din sector 4, ocupat în prezent de construcții și utilități publice.

în motivare a arătat că prin dispoziția contestată i-a fost respinsă notificarea, prin care solicita acordarea unui alt imobil în compensare, pentru cel care a aparținut autorilor și care nu poate fi restituit în natură.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința civilă nr. 646 din 4 mai 2007 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, reținând că prin notificarea nr. 781 emisă la data de 14 februarie 2002 de BEJ T.G. reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri sub forma de echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, cerere soluționată întocmai prin Dispoziția nr. 6307 din 14 august 2006.

Cu privire la cererea de compensare cu un alt imobil, individualizat prin cerere de către reclamant, prima instanță a reținut că în lipsa probelor și a ofertei unității deținătoare nu se poate cerceta acest petit. împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, critica de nelegalitate vizând faptul că nu i s-a acordat în compensare imobilul solicitat, deși legea prevede această măsură reparatorie.

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 45 din 24 ianuarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.R.C.A.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reanalizat probele administrate în primă instanță și a reținut că dispoziția Primarului General al Municipiului București a răspuns întocmai solicitării contestatorului, motiv pentru care nu poate fi apreciată ca fiind nelegală. Nici faptul că ulterior formulării notificării contestatorul a făcut demersuri pentru a identifica un teren care ar putea fi atribuit în compensare, nu imprimă dispoziției un caracter nelegal, atât timp cât legiuitorul a lăsat la latitudinea entității învestite cu soluționarea notificării alegerea modului de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Reclamantul T.R.C.A. a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate în apel, criticile vizând, în esență, următoarele aspecte: au fost nesocotite dispozițiile legale care prevăd că persoana îndreptățită are dreptul să primească despăgubiri constând în măsuri reparatorii prin acordare în compensare a altor bunuri și servicii, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, instanțele nu au luat în considerare precizările făcute de către reclamant ulterior, în sensul că dorește un alt imobil în compensare, existând această posibilitate la nivelul unității deținătoare.

Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea acestora în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele motive:

în drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului procesului numai în cazurile în care împrejurările de fapt ale pricinii fiind pe deplin stabilite, casează hotărârea pentru aplicarea corectă a legii.

Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Examinarea efectivă a apărărilor invocate de părți presupune ca, ori de câte ori formulările acestora sunt neclare, judecătorul, conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să ceară acestora să prezinte explicații oral sau în scris, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, chiar dacă părțile se împotrivesc.

în materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile, prin Legea nr. 10/2001.

Acest act normativ a suferit numeroase modificări în perioada sa de aplicare, inclusiv prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ de imediată aplicare.

Dat fiind că în sfera de competență a instanței civile se regăsește obligația de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin legea de reparație în scopul realizării reparației, în modalitățile expres prevăzute de acest act normativ, pe cale de interpretare logică, instanța civilă este abilitată, atunci când găsește întemeiată cererea persoanei pretins îndreptățite la măsurile reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia modalitatea în care se va proceda în scopul unei reale reparații, să identifice bunul de care proprietarul a fost deposedat, să verifice posibilitatea de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent.

Este de menționat și faptul că atâta timp cât dreptul subiectiv pe care reclamantul își întemeiază cererea în despăgubire își are fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, adică într-un anume raport juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul a înțeles reglementeze un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de către legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, respectiv, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Este adevărat că în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, dintre măsurile reparatorii prin echivalent, are prioritate acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, prioritate dedusă din ordinea în care sunt enumerate acestea în textul de lege susmenționat.

Deși acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii constituie o modalitate de reparațiune impusă de lege, o atare reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri ce pot fi acordate în compensare.

Cum însăși persoana îndreptățită a optat pentru o astfel de măsură reparatorie, potrivit dispozițiilor legale citate, în scopul pronunțării unei hotărâri legale, instanța ar fi trebuit să administreze probele considerate ca pertinente și concludente pentru a stabili dacă în patrimoniul pârâtului Municipiul București, există terenuri libere de construcții de aceeași valoare și caracteristici cu ale terenului preluat și dacă terenurile disponibile, astfel identificate fac obiectul unor cereri de retrocedare.

în acest context al analizei, înalta Curte apreciază că prin dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv." legiuitorul nu a înțeles să lase la latitudinea entității învestite cu soluționarea notificării alegerea modului de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, existând o ordine de prioritate a acestora, instituită prin legea specială de reparație și în raport de care instanța de apel a făcut o greșită aplicare a textului legii.

Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare în instanța de apel pentru a stabili în concret situația de fapt, prin dispunerea unei expertize tehnice de specialitate. Totodată se vor verifica susținerile reclamantului, în sensul în care terenul situat în București, sector 3 corespunde cerințelor impuse de lege pentru a se dispune acordarea lui în compensare cu imobilul a cărui restituire în natură nu mai este posibilă, datorită afectării sale de utilitate publică.

Funcție de aspectele de fapt care vor rezulta, urmare a completării probatoriilor, instanța urmează a stabili și motiva, în fapt și în drept, prin trimitere la probatoriile pe care le va aprecia a fi relevante analizei, dacă în cauză sunt îndeplinite sau nu condițiile prevăzute de lege pentru acordarea în compensare a altui teren, echivalent cu cel deținut de autoarea reclamantului.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3556/2009. Civil