ICCJ. Decizia nr. 4442/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 1718 din 21 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis excepția de admisibilitate a acțiunii în revendicare, invocată de pârâți.
A respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul G.C.D. în contradictoriu cu pârâții M.V. și M.R.M., ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4, situat în București.
Tribunalul a reținut că autorii reclamantului, C.E. și C.M. au dobâtidit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 6890/1928 la Secția notariat a fostului Tribunal Ilfov, că în cursul anului 1944 imobilul a fost parțial distrus, iar în anul 1945 foștii proprietari au obținut autorizație de construcție și de edificare a noii construcții în partea din spate a imobilului în litigiu.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin hotărârea nr. 1198 din 16 martie 1998, modificată prin hotărârea nr. 1653 din 16 iulie 1998, ambele emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numiților V.L., C.P. și G.L.M., al cărui unic moștenitor este reclamantul, a imobilului compus din construcție corp A și corp B, mai puțin spațiile și terenul vândut de SC H.N. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 439/2166 din 4 octombrie 1996.
Tribunalul a mai reținut că promovarea unei acțiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziție și presupune respectarea regulii unanimității, în sensul că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de toți coproprietarii imobilului.
Or, în cauză, acțiunea în revendicare este inadmisibilă, pentru că a fost introdusă de reclamantul G.C.D., care nu a făcut dovada că este titularul unui drept de proprietate exclusiv asupra imobilului revendicat.
Prin decizia nr. 503A din 25 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Instanța de apel a constatat că regula unanimității în cadrul acțiunilor în revendicare este o creație a practicii judiciare, care, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu mai poate fi susținută.
A nu primi acțiunea în revendicare a unui coproprietar, motivat de faptul că restul coproprietarilor nu pot sau nu vor să se alăture reclamantului ar însemna o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar admiterea excepției inadmisibilității echivalează cu o sancțiune aplicată reclamantului pentru un act obiectiv, exterior voinței sale.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții M.V. și M.R.M.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel în mod greșit a considerat că reclamantul își poate apăra cota de proprietate prin acțiunea în revendicare, independent de voința celorlalți coproprietari.
Reclamantul a invocat decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lupaș împotriva României, pe care instanța de apel și-a însușit-o, neobservând că se referă la o situație de fapt și de drept diferită de prezenta cauză.
Au mai arătat recurenții, că instanța de apel nu a observat că însăși Curtea Europeană a constatat că regula unanimității, chiar dacă nu este consacrată legislativ, întrunește condițiile de accesibilitate și previzibilitate, iar reclamantul nu a revendicat doar cota sa parte de proprietate, ci întregul imobil, situație în care era necesar acordul celorlalți proprietari.
în concluziile orale, recurenții au arătat că regula unanimității a mai făcut obiect de analiză a Curții Europene a Drepturilor Omului și în cauza Derscariu împotriva României, dată ulterior pronunțării deciziei instanței de apel și motivării apelului.
Criticile formulate sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
In hotărârea Lupaș și alții împotriva României, din 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că regula unanimității este o construcție jurisprudențială, care nu decurge dintr-o anume dispoziție legală, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare.
Instanța europeană a admis că, fiind respectată de majoritatea instanțelor române, regula unanimității este suficient de clară și accesibilă și urmărește un scop legitim, și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului.
In același timp, Curtea europeană, fără a considera că este necesar să soluționeze controversele din dreptul intern legate de regula unanimității, a statuat că are competența de a analiza în ce măsură cerința obținerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină disproporționată, de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Analizând circumstanțele cauzei, Curtea europeană a constatat că respingerea acțiunii ca inadmisibilă, prin aplicarea strictă a regulii unanimității a reprezentat o încălcare a dreptului de acces la o instanță de judecată.
în altă cauză, în schimb, Derscariu și alții împotriva Ronurdd, prin hotărârea pronunțată la 26 august 2008, Curtea europeană a constatat că respingerea unei acțiunii posesorii, cu motivarea că reclamantul are posibilitatea de a recurge la calea acțiunii în revendicare, cu respectarea regulii unanimității, nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, deoarece nu sunt dificultăți în a identifica restul moștenitorilor și nu au alte motive a se crede că aceștia ar fi refuzat să se alăture reclamantului în acțiunea în revendicare.
Prin urmare, jurisprudența Curții Europene nu neagă regula unanimității, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte.
In cauză, instanța de apel, nu a analizat regula unanimității în funcție de circumstanțele concrete și nu a stabilit deplin situația de fapt în raport de care să se poată reține că reclamantul putea formula singur acțiunea în revendicare, ci s-a limitat doar să constate că impunerea regulii unanimității reprezintă o negare a dreptului de acces la o instanță de judecată.
Față de regula unanimității, în raport de care s-a respins acțiunea prin sentința apelată, instanța de apel trebuia să dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă apelantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora de a i se alătura în acțiunea în revendicare.
Prin urmare, soluția dată prin hotărârea recurată nu este conformă interpretării nuanțate dată de Curtea europeană regulii unanimității, care în ambele cauze avute în vedere impune analizarea tuturor circumstanțelor cauzei.
Pentru considerentele expuse, s-a admis recursul declarați de pârâți, s-a casat decizia atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel
La rejudecare, analizarea regulii unanimității se va face în funcție de principiile stabilite de Curtea europeană, determinându-se, după stabilirea împrejurărilor menționate, dacă aplicarea acesteia reprezintă o măsură disproporționată față de scopul legitim urmărit.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7224/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3556/2009. Civil → |
|---|
