ICCJ. Decizia nr. 1090/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1090/2010
Dosar nr. 11031/118/2007
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 678 din 30 mai 2008 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor C.B.H. şi C.E. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul local Eforie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 276/C din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări.
A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că s-a admis acţiunea şi a fost obligat Primarul oraşului Eforie să emită dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 111,72 mp, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Totodată, a fost obligat intimatul către apelanţi la 595 lei cheltuieli de judecată.
La pronunţarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
I) În baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanţii C.B.H. şi C.E. au declanşat procedura necontencioasă solicitând Primarului oraşului Eforie, prin B.E.J. M.A. în baza notificării din 10 august 2001, restituirea în natură cu titlu de compensare a suprafeţei de teren de 111,72 mp situată în Eforie şi, în subsidiar, acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a terenului care se ridică la 200.000.000 lei.
Odată cu notificarea au fost depuse actele doveditoare: contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1925 cu care au făcut dovada că autorul lor a dobândit în proprietate suprafaţa de 618,45 mp, lotul 154 din fosta parcelare Eforia Spitalelor civile, Sentinţa civilă nr. 3389 din 16 martie 2000 pronunţată de Judecătoria Constanţa, rămasă definitivă şi irevocabilă, în baza căreia a fost restituită suprafaţa de 506,73 mp, rămânând diferenţa de 111,72 mp solicitată a fi restituită, actele de stare civilă.
Întrucât, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, Primarul oraşului Eforie nu a emis decizie sau dispoziţie motivată, reclamanţii s-au adresat Tribunalului Constanţa pentru restituirea suprafeţei de 111,72 mp cu un alt teren în compensare sau acordarea de despăgubiri băneşti în situaţia în care nu există.
Instanţa soluţionând cauza în mod greşit, a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că terenul în litigiu se află în patrimoniul unităţii deţinătoare.
Din probele existente la dosar rezultă că pârâţii Consiliul local Eforie, Oraşul Eforie reprezentat prin Primar şi Primarul oraşului Eforie nu au negat niciodată ca terenul în litigiu nu se află în patrimoniul localităţii, dovadă că o parte din suprafaţa de 618,45 mp a fost restituită, rămânând de restituit suprafaţa de teren în litigiu.
Este adevărat că pe această suprafaţă de teren este amplasat un hotel ce aparţine SC T.H.R. Marea Neagră SA, aşa cum s-a reţinut de altfel prin Sentinţa civilă nr. 3389/2000 a Judecătoriei Constanţa în baza căreia s-a restituit suprafaţa de 506,73 mp, rămânând diferenţa de 111,72 mp.
În aceste condiţii, instanţa de fond a avut în vedere că terenul nu poate fi restituit pe vechiul amplasament şi că acordarea de teren în compensare nu poate fi făcută de ocupantul terenului ci de către Oraşul Eforie, care a permis prin organele sale ca pe terenul aparţinând reclamanţilor să se ridice o construcţie ce aparţine în prezent SC T.H.K Marea Neagră.
În mod greşit instanţa de fond a reţinut existenţa neconcordanţei între identificarea titlului de proprietate în Sentinţa civilă nr. 3389 din 16 martie 2000 şi cea din notificarea nr. 815/2001.
Din actele existente la dosarul cauzei rezultă că pentru restituirea suprafeţei de 111,72 mp s-a folosit acelaşi contract de vânzare-cumpărare pe care reclamanţii l-au folosit şi în acţiunea în revendicare în care s-a pronunţat sentinţa civilă mai sus menţionată.
În loc să sancţioneze atitudinea părţii adverse de a da un răspuns cu privire la situaţia juridică a terenului, instanţa susţine neîntemeiat că acest teren nu aparţine unităţii deţinătoare, deşi din adresele existente rezultă că aparţine domeniului privat.
Instanţa confundă obiectul judecăţii, susţinând că terenul este imposibil de restituit.
Obiectul restituirii îl constituie acordarea de teren în compensare şi, în subsidiar, despăgubiri în echivalent bănesc. Prin urmare, reclamanţii nu trebuiau să facă dovada calităţii de unitate deţinătoare a Oraşului Eforie pentru că din patrimoniul acesteia solicită teren în compensare şi pentru că pârâţii nu au invocat o asemenea excepţie.
2) Interpretând unilateral dispoziţiile recursului în interesul legii, respectiv Decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată în aplicarea disp. art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa afirmă în mod absolut că persoana îndreptăţită s-ar putea adresa direct instanţei la împlinirea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării, numai atunci când este posibilă restituirea în natură a bunului în proprietatea titularului acţiunii.
Referirea instanţei la această decizie este greşită, deoarece decizia se referă la ipoteza art. 24 alin. (3) când decizia sau dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată în instanţă de către persoana care se pretinde îndreptăţită.
În speţa de faţă nu s-a emis nicio dispoziţie sau decizie motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură şi nici nu s-a făcut vreo ofertă de către unitatea deţinătoare, conform art. 24 alin. (1), prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii.
Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea formulată de către cel în cauză.
Raportând cele relatate mai sus la speţa de faţă, s-a constatat că unitatea deţinătoare nu şi-a contestat niciun moment calitatea dar a refuzat să răspundă notificării în termenul prevăzut de lege, cu toate demersurile făcute în acest sens, motiv pentru care reclamanţii s-au adresat instanţei pentru restituirea suprafeţei de 111,72 mp prin compensare sau acordarea de despăgubiri băneşti.
Interpretarea dată de către instanţa de fond deciziei mai sus menţionată nu este în spiritul legii, întrucât nedovedirea calităţii de unitate deţinătoare este în contradicţie cu soluţia pronunţată şi anume de respingere ca nefondată a acţiunii de retrocedare, soluţie care este nelegală.
3) În mod greşit instanţa de fond a reţinut că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 247/2005 cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, fiind aplicabile numai în cazul contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Motivarea instanţei de fond este în contradicţie cu obiectul cu care a fost învestită şi anume acordarea de teren în compensare şi în subsidiar, acordarea de despăgubiri băneşti.
Din considerentele hotărârii ar rezulta că instanţa nu poate impune acordarea unui imobil în compensare, deoarece alegerea modalităţii de compensare şi a bunului ce urmează a fi atribuit în compensare reprezintă atributul exclusiv al unităţii deţinătoare. Acest punct de vedere încalcă legea care instituie în mod obligatoriu, inclusiv pentru instanţă, anumite principii imperative.
Astfel, art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobil abuziv de stat se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi. Aşadar, restituirea în natură este regulă, nu reprezintă o latitudine, o facultate, iar Legea nr. 10/2001 permite atribuirea în compensare.
Atribuirea unor măsuri reparatorii prin echivalent, adică în compensare cu alte bunuri se acordă potrivit art. 1 alin. (2) de unitatea deţinătoare, cu acordul persoanei îndreptăţite. Aşadar, nu unitatea deţinătoare este cea care apreciază dacă este oportună sau nu măsura compensării bunului imposibil de restituit, această măsură având un caracter obligatoriu în condiţiile legii, ci doar persoana îndreptăţită are facultatea de a accepta sau nu oferta făcută.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, pentru suprafeţele de teren ocupate de construcţii noi, măsurile reparatorii se stabilesc întotdeauna prin echivalent.
În conformitate cu art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 în situaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (6) "măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Textele mai sus menţionate sunt numai exemplificative, întrucât există şi alte dispoziţii din această lege şi din normele de aplicare care atestă obligativitatea unităţii deţinătoare de a propune măsuri prin echivalent, mai întâi prin ofertă de bunuri sau servicii, iar în cazul refuzului persoanei îndreptăţite, la acordarea de măsuri în echivalent bănesc.
În speţă, aşa cum s-a menţionat mai sus, reclamanţii apelanţi au solicitat teren în compensare şi în subsidiar despăgubiri băneşti.
Din actele existente la dosar rezultă că suprafaţa de 111,72 mp nu este liberă de construcţii, aşa cum susţine expertul B.E. în raportul de expertiză efectuat în cauza, întrucât pe această suprafaţă de teren sunt amplasate două cămine de apă şi este afectată de utilităţi publice.
De altfel, din adresa din 15 aprilie 2008 eliberată de Direcţia administraţiei domeniului public şi privat al oraşului Eforie rezultă că inventarul domeniului privat al oraşului Eforie nu este finalizat.
În aceste condiţii, se impune acordarea de măsuri reparatorii, fapt pentru care a fost obligat Primarul oraşului Eforie să emită dispoziţie pentru acordarea acestor măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 111,72 mp în condiţiile art. (3) alin. ultim din Legea nr. 10/2001 - în acest caz, măsurile reparatorii în echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordare în condiţiile legii speciale privind regimul juridic de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobil preluate în mod abuziv.
Reclamanţii C.B. şi C.E. au criticat decizia de apel pentru următoarele considerente:
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cererea formulată vizând restituirea în compensare a suprafeţei de 111,72 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert B.E.
Contrar celor susţinute de instanţă, acest teren este liber, din nicio probă administrată nerezultând că acesta ar fi afectat de utilităţi publice şi de un cămin de apă.
Instanţa de apel s-a pronunţat în mod generic, fără să arate în ce constau măsurile reparatorii care trebuie acordate.
- Punctul de vedere al instanţei, în sensul că nu poate impune acordarea unui imobil în compensare, deoarece alegerea modalităţii de compensare şi a bunului atribuit din compensare reprezintă atributul exclusiv al unităţii deţinătoare, încalcă legea.
- Pârâţii nu au negat apartenenţa bunului la domeniul privat, arătând în mod clar că terenul identificat de expertul B. nu face parte din domeniul public.
Pentru aceste motive, reclamanţii solicită acordarea în compensare a terenului de 117,72 mp identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.E., ce face parte din lotul nr. 154.
Pârâţii Primarul Oraşului Eforie, Consiliul Local al Oraşului Eforie şi Oraşul Eforie, prin primar, au criticat decizia de apel pentru următoarele motive:
- Titlul de proprietate în temeiul căruia reclamanţii au formulat acţiunea este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1925 prin care C.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 618,45 mp reprezentând lotul 154 din fosta parcelare Eforia Spitalelor civile.
Din istoricul de rol prezentat instanţei de către pârâţi rezultă că lotul 165 din parcelarea Eforia Spitalelor civile se regăseşte înscris ca aparţinând Centrului Naţional de Romanizare, fostă proprietatea M. şi I.B.
Instanţa de apel nu a analizat în niciun fel această probă, ignorând existenţa acesteia la dosar.
- După cum în mod corect a reţinut prima instanţă, alegerea modalităţii de compensare şi a bunului reprezintă atributul exclusiv al unităţii deţinătoare.
Modalitatea de atribuire în compensare este una alternativă, pe care numai unitatea deţinătoare o poate aprecia, fără ca instanţa să poată impune o obligaţie.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune admiterea ambelor recursuri şi casarea deciziei, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru următoarele motive:
Reclamanţii critică decizia de apel, arătând că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la cererea formulată vizând restituirea în compensare a suprafeţei de 111,72 mp teren, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauza.
Instanţa de apel reţine însă că din actele existente la dosar rezultă că suprafaţa de 111,72 mp nu este liberă de construcţii, aşa cum susţine expertul B.E. în raportul de expertiză efectuat în cauză, întrucât pe această suprafaţă de teren sunt amplasate două cămine de apă şi este afectata de utilităţi publice.
Instanţa de apel înlătură concluziile din raportul de expertiză efectuat în cauză de către un expert care s-a deplasat la faţa locului, cu trimitere la două înscrisuri - planuri de situaţii (dosarul primei instanţei), reţinând totodată ca terenul solicitat în compensare este afectat de utilităţi publice (fără a detalia în ce constau acestea, verificare incompatibilă cu judecata în recurs) ceea ce determină instanţa de recurs să constate că situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită în cauză, pentru a se putea atrage incidenţa art. 314 C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării cauzei, impusă de cele arătate mai sus, urmează să stabilească şi deţinătorul acestei suprafeţe de teren, întrucât în motivarea deciziei se face referire la nedefinitivarea inventarului bunurilor aparţinând oraşului Eforie.
De altfel, cu privire la lotul nr. 165, din care face parte terenul solicitat în compensare, pârâţii-recurenţi susţin că ar fi aparţinut Centrului naţional de Romanizare, fostă proprietatea M. şi I.B. - urmând a se verifica şi dacă s-au formulat cereri de retrocedare şi cu privire la acest imobil.
Aşa cum se reţine şi în decizia de apel, posibilitatea acordării unui imobil în compensare, respectiv alegerea modalităţii de compensare, poate fi verificată de instanţa de judecată, care nu îşi depăşeşte astfel competenţa conferită de Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care instanţa cenzurează decizia/dispoziţia emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, conform art. 26 alin. (3) din lege, putând sancţiona astfel un eventual abuz al unităţii abilitate legal cu soluţionarea notificării de a respecta dispoziţiile legale care prevăd modalitatea compensării - art. 26 alin. (1) din lege, cu atât mai mult poate avea în vedere o asemenea modalitate de reparaţie când este pusă în situaţia de a soluţiona practic notificarea, prin refuzul entităţii abilitate legal de a nu respecta termenul prevăzut de lege în acest sens.
În considerarea argumentelor reţinute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5, pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., dispunând admiterea recursuri, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii C.B.H. şi C.H. şi pârâţii Primarul oraşului Eforie, Consiliul local al oraşului Eforie şi Oraşul Eforie prin primar împotriva Deciziei nr. 276 C din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1016/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 411/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
