ICCJ. Decizia nr. 166/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 576/1/2009 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamantul I.N.E.P. din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.N., în temeiul dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, să se dispună restrângerea executării dreptului acestuia la liberă circulație în Italia, cu motivarea că, la data de 12 februarie 2009, pârâtul a fost returnat din această țară în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, datorită comportamentului pe care l-a avut pe durata șederii în țară, fiind invocat și obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007.
Prin sentința civilă nr. 188 din 12 martie 2009, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru limitarea exercitării dreptului la liberă circulație, în sensul că norma internă invocată ca temei juridic al acțiunii este parțial neconcordantă cu norma comunitară, a cărei aplicare se impune cu prioritate.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că pârâtul a fost returnat din Italia la 12 februarie 2009 pentru ședere ilegală în această țară, iar din decretul de expulzare din 05 februarie 2009 rezultă că acesta ar fi fost săvârșit în anii 2005 și 2007, infracțiuni pe teritoriul acestui stat, respectiv, că în 2005 a fost denunțat în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, iar în 2007 a fost arestat pentru încăierare.
S-a mai arătat că aceste susțineri nu au fost probate, nefiind dovedit că pârâtul ar fi fost condamnat pentru aceste infracțiuni, pentru a se aprecia dacă el constituie pericol pentru ordinea publică și pentru a justifica măsura de restrângere a dreptului la liberă circulație, iar simplul fapt că un cetățean al unui stat este condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul altui stat este o împrejurare insuficientă pentru a atrage măsura solicitată, câtă vreme nu s-a făcut dovada unei conduite care în mod permanent să constituie o amenințare la ordinea, siguranța sau sănătatea publică.
în ceea ce privește obiectivul nr. l lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, aceasta este o normă de procedură care instituie obligația D.G.P. sau I.N.E.P. de a înainta "dosarul de îndepărtare" instanței care prevede însă că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, cu motivarea că din probatoriile administrate rezultă că îndepărtarea pârâtului de pe teritoriul Italiei a fost rezultatul comportamentului antisocial al acestuia, fiind arestat pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare, motiv pentru care îndepărtarea sa a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.
A mai arătat că, potrivit art. 5 din Legea nr. 248/2005, pe perioada șederii în străinătate, cetățenii români au obligația respectării legislației României, să nu desfășoare activități de natură a compromite imaginea statului român ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se află.
în lumina textelor legale anterior citate, precum și a celor invocate ca temei juridic al acțiunii, este de reținut gradul scăzut de integrare socială a pârâtului în perimetrul statului italian, conduita sa care reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian, împrejurarea că prin decretul emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate, toate aceste aspecte fiind de natură să conducă la admiterea acțiunii.
De asemenea, a mai arătat că în mod greșit instanța de fond nu a luat în considerare, la judecarea cauzei, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și ale Decretului Prefecturii Provinciei Roma.
Prin decizia civilă nr. l79/ A din 26 mai 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului cu motivarea că, deși pârâtul a fost expulzat pe considerentul că ar fi avut un comportament ce constituie o amenințare pentru ordinea și siguranța publică, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, reclamantul neprobând, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de D.C. nr. 2004/38/CE a Parlamentului European.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând următoarele aspecte de nelegalitate:
- Dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 134772007, dispoziții ce nu au fost avute în vedere de instanțe cu prilejul soluționării cauzei, coroborate cu cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, prevăd obligativitatea I.N.E.P. de a înainta instanței competente, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.
Același dispoziții stabilesc că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată;
- Probatoriile administrate în cauză au demonstrat că pârâtului îi sunt aplicabile dispozițiile legale care reglementează restricționarea dreptului la liberă circulație, așa cum au fost evocate și interpretate în acțiunea introductivă de instanță, din decretul de expulzare rezultând un comportament incompatibil cu normele de conviețuire socială;
- Legislația în materie, respectiv, art. 5 din Legea nr. 248/2005,art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE precum și art. pct. l din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, este incidență în cauză în sensul solicitării formulate.
înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul, în considerarea următoarelor argumente:
Alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor, libertatea de circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți fundamentale din cadrul pieții interne a Uniunii Europene.
Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor referitoare la condițiile de intrare, deplasare, muncă angajare sau remunerație între cetățenii statului membru și cetățenii altor state care își desfășoară activitățile pe teritoriul acestuia.
Reglementarea legală comunitară a liberei circulații a persoanelor o reprezintă dispozițiile art. 18 (8A) din Tratatul de la Roma, care statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, text legal în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/3 8/CE, care, prin art. 27, stabilește restricționarea dreptului la libera circulație numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, arătând că măsura luată trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Dispozițiile legale sus-menționate sunt parțial neconcordante cu legislația națională în materie, motiv pentru care interpretarea lor trebuie raportată la principiul preeminenței dreptului comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă, stabilește doar trei cazuri în care operează restrângerea dreptului la liberă circulație, norma comunitară fiind astfel mai favorabilă și, deci, preferabilă.
Dealtfel chiar dispozițiile constituționale statuează că, ori de câte ori dispoziția legală internă contravine dispoziției legale comunitare, se va aplica cu prioritate aceasta din urmă, astfel încât rezultatul să fie compatibilizarea și armonizarea celor două categorii de norme.
în cauză nu s-a făcut dovada incidenței vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, astfel încât dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie analizate și raportate în acord cu legislația comunitară.
Referitor la obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative București, prin D.G.P., sau, după caz, I.N.E.P., către instanțe, a dosarului "de îndepărtare", cu precizarea că acest demers trebuie făcut în directă corelare cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, având în vedere că art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu dispoziția comunitară care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la liberă circulație, rezultă că și această prevedere trebuie circumscrisă aceleiași norme, înaintarea dosarului instanței de judecată nereprezentând pentru aceasta o obligație de a se pronunța în sensul restrângerii dreptului fundamental analizat.
Față de argumentele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 717/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 579/2010. Civil → |
|---|
