ICCJ. Decizia nr. 1719/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N IA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1719/2010
Dosar nr. 9787/1/2011
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş reclamanta SC O.T. SRL ZĂVOI (transportator), în contradictoriu cu pârâta SC S.I.R.D. TIMIŞOARA SA SÂNANDREI (beneficiar) a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige beneficiarul la plata sumei de 119.437 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor facturate în intervalul 31 martie 2008 - 31 decembrie 2009, precum şi la plata sumei de 261.634 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere. A precizat reclamanta că penalităţile pretinse au fost calculate conform „HG 206/1994, HG 555/1994 şi Legii nr. 469/2002”.
La data de 07 decembrie 2010 reclamanta a precizat temeiul juridic al penalităţilor contractuale ca fiind contractul de transport nr. 1867 din 11 martie 2008.
Prin sentinţa comercială nr. 354/PI din 01 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8372/30/2010 s-a admis acţiunea astfel precizată, instanţa de fond reţinând că cererea reclamantei este întemeiată, aceasta făcând dovada raporturilor comerciale existente între părţi precum şi a livrării mărfurilor, că reclamanta a depus un mod de calcul al acestor penalităţi, necontestat însă de către pârâtă care de altfel, nu contestă nici semnăturile existente pe facturile fiscale emise în sarcina sa, astfel că în speţă sunt incidente prevederile art. 969 C. civ. potrivit cărora convenţiile legal făcute reprezintă legea părţilor şi trebuie executate cu bună-credinţă iar neîndeplinirea în mod culpabil a obligaţiilor contractuale din partea pârâtei atrage răspunderea contractuală a acesteia în temeiul art. 1082 C. civ. coroborat cu art. 43 C. com. şi cu prevederile contractuale inserate la art. 5.2 prin care este asumată clauza penală prin acordul de voinţă comun al părţilor, aceea de plată a penalităţilor în cuantumul arătat mai sus.
Împotriva sentinţei a declarat apel apelanta-pârâtă SC S.I.R.D. TIMIŞOARA SA, solicitând admiterea apelului şi respingerea acţiunii.
Apelul a fost motivat prin vicierea procedurii de citare în primă instanţă, - motiv care ulterior nu a mai fost susţinut – iar pe fond apelanta a arătat că, clauzele contractuale reţinute de prima instanţă au un cu totul alt conţinut, neputând fi vorba de o plată a facturilor „până în data de 4 a lunii” şi nici de o plată a unor penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere. În realitate, decontarea facturilor se face în termen de 90 de zile de la emitere, conform art. 4.3 Contract, sub condiţia suspensivă a alocării fondurilor de către D.R.D.P. Timişoara sau de un alt beneficiar al lucrărilor executate de pârâtă. A precizat pârâta că nu există nicio manifestare de voinţă expresă, explicită a beneficiarului, de a accepta clauza penală, astfel încât penalităţile pretinse de reclamantă nu au nici un temei de drept.
În drept s-au indicat dispoziţiile art. 282-293 C. proc. civ., art. 274 C. proc. civ.
Curtea de Apel, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 197A din 29 septembrie 2011, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea reclamantei de acordare a penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că penalităţile pentru întârzierea în decontare a facturilor în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere au fost pretinse în considerarea unor clauze contractuale ce sancţionează comportamentul culpabil al transportatorului, nicidecum al beneficiarului, că deşi, printr-o executare cu întârziere a obligaţiei de plată a preţului, creditorul obligaţiei suferă un prejudiciu, însă, faţă de temeiul indicat de către reclamantă, analiza condiţiilor ce se cer cumulativ îndeplinite pentru a se dispune repararea prejudiciului nu este posibilă în prezentul litigiu. A mai reţinut instanţa de apel că posibilitatea interpretării sintagmei „proporţional cu fondurile alocate” ca fiind o cauză acceptată de creditor de natură a înlătura culpa contractuală, astfel cum a propus apelanta-pârâtă, reprezintă o analiză inutilă prezentei cauze, întrucât instanţa a fost învestită exclusiv pentru acordarea daunelor ce ar fi fost preevaluate convenţional.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a intimatei, instanţa de apel a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în apel, reţinându-se obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.498,50 lei, reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocaţial în cuantum de 2.500,00 lei achitat de către apelantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC O.T. SRL solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului pârâtei şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta – reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele 8 şi 9 C. proc. civ. reproşând instanţei de apel interpretarea eronată a contractului încheiat între părţi şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Codului civil privitoare la convenţiile încheiate între părţi, în sensul neaplicării efectelor clauzei penale şi intimatei beneficiare şi celeilalte părţi, dat fiind faptul că ambele părţi, dat fiind faptul că ambele părţi contractante şi-au asumat drepturi şi obligaţii cu ocazia încheierii contractului.
Dezvoltând această critică recurenta – reclamantă precizează că în apel pârâta a criticat sentinţa instanţei de fond doar sub aspectul acordării penalităţilor, recunoscând practic existenţa datoriei către reclamanta intimată SC OGT., dar nefiind mulţumită de acordarea penalităţilor de întârziere, deşi a recunoscut în ansamblu că nu a efectuat plata debitului iniţial, că potrivit înscrisului denumit extras de cont cu număr de înregistrare 010 din 25 ianuarie 2009, înscris semnat de ambele părţi din litigiu, rezultă că în data de 31 decembrie 2008, SC S.D.T. SA Timiş recunoaşte că are un debit faţă de SC OGT. SRL suma de 84.944,86 lei, sumă în care este calculată atât datoria efectivă, cât şi penalităţile de întârziere aferente facturilor emise până la data de 31 decembrie 2008 înscris neinterpretat de instanţa de apel deşi acesta a fost înregistrat în contabilitatea pârâtei apelante cu număr de înregistrare 40 din 17 februarie 2009, după ce anterior, aşa cum am arătat fusese recunoscut prin semnare de ambele părţi.
Precizează recurenta că în faţa instanţei de fond pârâta nu a formulat nici o apărare în cauză, deşi i-a fost acordat un termen de judecată în vederea pregătirii apărării pentru data de 01 februarie 2011, întrucât nu avea ce să invoce în apărare, în sensul că nu avea probe cu care să dovedească că nu are un debit faţă de reclamantă sau că reclamanta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, reclamanta dovedind cu probe covârşitoare la dosarul cauzei că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, stare de fapt şi de drept neinterpretată de instanţa de apel.
Arată recurenta că interpretarea privitoare la calculul greşit asupra penalităţilor, bazată pe dispoziţiile art. 4.3 din Contractul încheiat între părţi, este neîntemeiată deoarece apelanta nu a făcut nici o dovadă că nu ar fi primit fonduri de la DRDP Timişoara sau de la beneficiarul lucrărilor executate, pentru a nu putea efectua plata, deşi a fost notificată că, afirmaţia instanţei privind clauza penală, în sensul că acesta este inexistentă pentru nerespectarea termenelor de plată în favoarea transportatoarei SC O.T. SRL, este total neîntemeiată şi nefondată deoarece părţile stabilesc în contract obligaţiile fiecăreia, conform art. 4.3., art. 11.4 şi art. 11.5 din contract, instanţa de apel făcând o interpretare şi aplicare eronată a art. 970, art. 1069 şi art. 1073 C. civ.
Referindu-se la instanţa de fond, recurenta arată că aceasta a apreciat corect probatoriul de la dosar şi a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, făcându-se dovada raporturilor comerciale existente între părţi precum şi a livrării mărfurilor - obiect al contractului, fiind emise facturi fiscale ce trebuiau achitate până în data de 4 a lunii imediat următoare celei în care s-a efectuat prestaţia. Depăşirea acestor termene de plată, atrage calcularea penalităţilor de întârziere, care au fost prevăzute în contractul dintre părţi la art. 2.3. şi la art. 44 din contract, fiind în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere. Modalitatea de calcul al penalităţilor de întârziere a fost depus de către reclamantă la dosar, fiind comunicat şi către pârâtă la primul termen , acordându-se termen pentru studiu. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nici o obiecţiune la suma solicitată , necontestând nici debitul, nici semnăturile existente pe facturile fiscale emise de către reclamantă şi asumate de către pârâtă.
Mai arată recurenta că atât legea cât şi practica comercială prevăd ca în cazul neplăţii la termen a unei datorii, debitoarea să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere, ori prin Decizia atacată s-a stabilit că penalităţile de întârziere deşi acceptate de părţi, se acordă doar uneia dintre părţi dacă nu este stipulat exact în contract că se atribuie ambelor părţi, iar buna credinţă care trebuie să guverneze contractele, stabileşte că în caz de neplată debitorul este dator la penalităţi de întârziere ca sancţiune pentru neplata la termen a obligaţiilor financiare asumate, în situaţia în care creditorul şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile asumate prin contractul încheiat între părţi fără a exista o obiecţie din partea creditorului pentru neîndeplinirea acestor obligaţii.
Înalta Curte, examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.
Instanţa de control judiciar a făcut o corectă aplicare şi interpretare a clauzei penale inserate în contract în raport de temeiurile de drept – legale şi convenţionale – invocate în susţinerea acţiunii.
Din conţinutul clauzei penale inserate convenţional, în art. 5.2. din Contractul de transport, în aplicarea principiului libertăţii contractuale consacrat de art. 969 C. civ., rezultă cu evidenţă faptul că părţile au înţeles să sancţioneze numai transportatorul pentru neîndeplinirea în termen a obligaţiilor ce-i reveneau, nu şi beneficiarul operaţiunii de transport, transportatorul având calitatea de creditor al obligaţiei de plată a preţului – aspect corect reţinut de instanţa de apel.
Deşi prejudiciul suferit de transportator este cert, el nu poate fi reparat prin efectul convenţional al clauzei penale întrucât aceasta nu este opozabilă beneficiarului, sub aspectul sancţiunii pe care o implică.
Aşadar, Înalta Curte reţine, faţă de corecta interpretare dată de instanţa de apel clauzei penale, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a art. 969, art. 1069 şi art. 1073 C. civ.
De reţinut este şi faptul că, în cea mai mare, parte argumentaţia adusă de recurentă în susţinerea criticilor formulate vizează situaţii de fapt şi probatorii administrate, aprecieri asupra hotărârii instanţei de fond şi asupra atitudinii procesuale ale intimatei – pârâte, aspect ce le situează în sfera analizei temeiniciei şi nu a legalităţii hotărârii recurate, motiv pentru care ele nu pot fi examinate în această fază procesuală.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC O.T. SRL ZĂVOI împotriva deciziei nr. 197/A din 29 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2709/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7761/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
