ICCJ. Decizia nr. 5692/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5692/2010
Dosar nr. 1420/46/2009
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 140 din 3 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul I.V.D., în contradictoriu cu pârâţii P.M. Piteşti, P. Piteşti şi P.J. Argeş şi, în consecinţă, a fost anulată dispoziţia nr. 1680/2004 emisă de P. Piteşti şi s-a constatat că petentul are dreptul la despăgubiri pentru imobilul situat în Piteşti, str. Fraţii Goleşti, în suprafaţă de 537,6 m.p.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului solicitat prin notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001, teren ce i-a fost confiscat prin Decretul nr. 92/1950, iar terenul în litigiu se află în continuarea terenului ce i-a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991şi pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. 18845 din 11 august 2993.
S-a constatat, totodată, că terenul în litigiu în suprafaţă de 537,6 m.p. nu poate fi restituit în natură, întrucât este ocupat, în prezent, de detalii de sistematizare.
Apelul declarat de către pârâţii P.M. Piteşti şi P. Piteşti a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 368/ A din 19 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
Instanţa de apel a respins, totodată, şi cererea de aderare la apel formulată de către reclamant, întrucât nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 293 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care partea intenţionează reformarea hotărârii după introducerea apelului principal, ceea ce nu este posibil din moment ce reclamantul nu a exercitat el însuşi calea de atac înlăuntrul termenului de apel.
Recursurile declarate de reclamant, pe de o parte, şi de către pârâţii P.M. Piteşti şi P. Piteşti, pe de altă parte, au fost admise prin decizia nr. 5311 din 8 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a apreciat că în mod greşit nu a fost cercetată cererea reclamantului de aderare la apelul declarat împotriva sentinţei de către pârâţi, considerându-se că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 293 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., deşi această normă nu era incidentă în cauză, în condiţiile în care apelul principal nu a primit o soluţie de natura celor expres prevăzute în norma arătată, pentru a nu se proceda la soluţionarea în fond a apelului incident.
În ceea ce priveşte apelul principal, s-a apreciat că sunt nefondate susţinerile pârâţilor referitoare la o pronunţare plus petita din parte primei instanţe, în condiţiile în care cererea reclamantului formulată la prima zi de înfăţişare nu reprezintă o modificare a obiectului notificării, astfel cum pretind pârâţii, ci doar o precizare a întinderii reale a terenului pentru care se solicită despăgubiri.
Pe de altă parte, pârâţii au mai susţinut că din probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi expertiză tehnică, rezultă că imobilul este cel arătat în acţiune, reprezentat de teren în suprafaţă de 204 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 135 m.p.
Instanţa de recurs a constatat că aspectul referitor la dovedirea de către reclamant a întinderii dreptului de proprietate de care a fost privat nu a fost analizat de către instanţa de apel, care s-a limitat a arăta că nu au fost depăşite limitele învestirii.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Piteşti, sub nr. 1420/46/2009, iar prin decizia nr. 23/ A din 3 februarie 2010 această instanţă a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamant şi a constatat că acesta este îndreptăţit la despăgubiri şi pentru construcţia aflată pe un teren de 135 m.p.
Totodată, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor împotriva sentinţei civile nr. 140 din 3 mai 2007.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a constatat că apelul pârâţilor este nefondat, deoarece deşi reclamantul a solicitat măsuri reparatorii pentru 204 m.p. teren şi pentru construcţia demolată, prima instanţă, pe baza raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză şi a precizării acţiunii formulate de către reclamant, a reţinut în mod corect că terenul solicitat are o întindere reală de 537,6 m.p. şi nu poate fi restituit, fiind afectat de detalii de sistematizare.
Contrar susţinerilor pârâţilor, reclamantul nu a modificat obiectul pretenţiilor formulate prin notificare, ci doar a precizat întinderea reală a terenului.
În ceea ce priveşte dovedirea de către reclamant a întinderii dreptului de proprietate de care a fost privat, s-a constatat că din suprafaţa totală de 2174,6 m.p., menţionată în certificatul fiscal nr. 11398/1990, reclamantului i s-a restituit suprafaţa de 1637 m.p. prin titlul de proprietate nr. 18845 din 11 august 1993, diferenţa fiind solicitată în prezenta cauză, iar pârâţii nu au făcut dovada contrară celor constatate.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel, s-a constatat că, deşi prin notificarea formulată în anul 2001 reclamantul a solicitat despăgubiri şi pentru construcţia în suprafaţă de 135 m.p. aflată pe ternul din Piteşti, str. Fraţii Goleşti, în mod greşit aceste pretenţii nu au fost soluţionate, acordându-se măsuri reparatorii doar pentru teren, cu toate că reclamantul este îndreptăţit la asemenea măsuri şi pentru construcţia preluată abuziv odată cu terenul, în aplicare art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâţii P.M. Piteşti şi P. Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază motivele de recurs.
În esenţă, recurenţii au susţinut că din probele administrate în cauză rezultă că imobilul solicitat de către intimat este cel arătat în cererea de chemare în judecată, fiind identificat şi evaluat ca atare prin expertiza efectuată în cursul judecăţii în primă instanţă.
Chiar dacă prin această expertiză a fost identificată o suprafaţă mult mare decât cea solicitată, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă.
La termenul de judecată din 29 octombrie 2010, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepţie ce a fost reţinută spre soluţionare de către instanţă, odată cu recursul însuşi.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, sancţiune prevăzută de alin. (1) pentru nemotivarea căii de atac în termenul legal, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Se constată, din conţinutul motivelor de recurs, că pârâţii critică nedovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra întregii suprafeţe de 537,6 m.p. teren pentru care ambele instanţe de fond i-au recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu formularea de critici pe aspectul forţei doveditoare a înscrisurilor pe baza cărora reclamantul a înţeles să îşi probeze dreptul de proprietate.
Astfel concepute, Înalta Curte constată că este posibilă încadrarea motivelor de recurs în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva dispoziţiilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, precum şi ale normelor corespondente din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-reclamant.
Cercetarea motivelor de recurs din perspectiva arătată are drept premisă împrejurarea că recurenţii – pârâţi nu contestă în cauză dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în Piteşti, str. Fraţii Goleşti, recunoscut de către instanţa de apel ca existând în patrimoniul autorului reclamantului la momentul preluării abuzive de către stat a imobilului.
Criticile din recurs vizează doar întinderea dreptului cu privire la terenul de la adresa menţionată, astfel încât dispoziţia instanţei de apel, în analiza cererii de aderare la apel formulate de reclamant, referitoare la dreptul la măsuri reparatorii pentru construcţia aflată pe teren, în prezent demolată, a intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanţe de control judiciar.
În considerarea premisei menţionate, Înalta Curte apreciază că înscrisurile reţinute de către instanţa de apel drept concludente şi pertinente pe aspectul existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului reprezintă, în acelaşi timp, mijloace de probă relevante şi în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate, în caz contrar, lipsindu-se de conţinut dispoziţia instanţei de apel relativă la constatarea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru teren.
Reclamantul nu a înfăţişat un titlu de proprietate cu privire la imobilul preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, preluarea efectivă operând în anul 1959, situat în Piteşti, str. Fraţii Goleşti, însă a depus la dosar un certificat emis de către P.M. Piteşti – Serviciul Impozite şi Taxe, din care rezultă că imobilul respectiv a fost evidenţiat cu suprafaţa de 2174,60 mp, totodată, anexa la Decretul nr. 92/1950 şi procesul-verbal de preluare a imobilului din anul 1959.
Întrucât nici în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive şi nici în actul prin care s-a pus în executare măsura preluării abuzive, anterior menţionate, nu este precizată întinderea dreptului, pentru a fi aplicabil art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind prezumţia legală operantă pe acest aspect, în mod corect, instanţa de apel a valorificat, pe aspectul întinderii dreptului, aceleaşi înscrisuri pe baza cărora a recunoscut existenţa dreptului de proprietate.
Toate aceste înscrisuri reprezintă „acte doveditoare” în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi al art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, în care se menţionează, alături de actele juridice translative, constitutive ori declarative ale dreptului de proprietate, şi „orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive”, inclusiv acte precum „istoricul de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării sau orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective” [(art. 23.1 lit. d)].
Este de precizat, totodată, că s-a avut în vedere, în ansamblul probator administrat, că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii şi în baza Legii nr. 18/1991, obţinând reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 1637 m.p., situată tot la adresa din str. Fraţii Goleşti.
S-a considerat, astfel, că suprafaţa terenului deţinut la data preluării abuzive era mai mare decât cea indicată iniţial în cererea de chemare în judecată, respectiv 204 m.p., despre care recurenţii susţin că ar reprezenta întinderea reală a terenului.
Se constată, în acelaşi timp, că motivul de recurs privind nedovedirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă solicitată în cauză (ce constituie diferenţa între suprafaţa totală deţinută în anul 1959, 2174,60 mp, şi cea reconstituită în baza Legii nr. 18/1991) tinde să infirme situaţia juridică atestată prin titlul de proprietate nr. 18845 din 11 august 1993, emis în baza Legii nr. 18/1991, din care rezultă că terenul din str. Fraţii Goleşti a avut o suprafaţă mai mare de 204 mp, pretinsă de către recurenţi, ceea ce nu poate fi acceptat, fiind vorba despre un act juridic ce produce efecte depline, cât timp nu a fost revocat sau anulat pe cale judecătorească.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a menţinut în mod corect hotărârea primei instanţe cu privire la întreaga suprafaţă de 537,6 m.p. solicitată (astfel cum pretenţiile au fost precizate în cursul judecăţii, calificarea cererii formulate la prima zi de înfăţişare, 26 ianuarie 2006, în sensul că reprezintă o precizare, şi nu o modificare a obiectului cererii, fiind tranşată cu putere de lucru judecat prin decizia de casare nr. nr. 5311 din 8 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Modul concret de apreciere a probatoriilor administrate nu poate fi, însă, reevaluat de către această instanţă de control judiciar, deoarece reprezintă un aspect de temeinicie a deciziei recurate, aspect ce excede atribuţiilor instanţei de recurs, circumscrise cercetării legalităţii hotărârii, prin prisma cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Instanţa de apel făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, precum şi a normelor corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant I.V.D.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii P.M. Piteşti şi P. Piteşti împotriva deciziei nr. 13/ A din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5686/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5850/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
