ICCJ. Decizia nr. 5686/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5686/2010
Dosarul nr. 1491/105/2008
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 17 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1491/105/2008, Tribunalul Prahova a respins cererea formulată de reclamantele N.C.R. şi I.N.S. împotriva pârâtei P.O. URLAŢI ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect şi a respins excepţiile prematurităţii cererii şi a lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte pe pârâta SC V. SA URLAŢI.
Totodată, a admis contestaţia formulată în contradictoriu cu pârâta SC V. SA Urlaţi, care a fost obligată să restituie reclamantelor terenul în suprafaţă de 3804 mp, situat în intravilanul oraşului Urlaţi jud. Prahova, str. Mărunţiş, identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de ing. A., în pct. 1-2-3-4 6-7-8-1, precum şi construcţia cu parter şi mansardă, aflată pe acest teren, identific conform raportului de expertiză întocmit de ing. F.I.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că pârâta P.O. Urlaţi nu are calitate procesuală în cauză, întrucât imobilul în litigiu se află, conform recunoaşterilor din cererea reconvenţională, în administrarea pârâtei SC V. SA Urlaţi, aceasta din urmă având calitatea de unitate deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, a imobilului ce se solicită a fi restituit.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a constatat că prin actele depuse, reclamantele au dovedit că au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru s-a admis cererea.
Cererea reconvenţională formulată de pârâta SC V. SA Urlaţi a fost apreciată, ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada unor lucrări de îmbunătăţire a construcţiei în litigiu, ci doar a unor lucrări de reparaţii şi întreţinere.
Împotriva sentinţei a declarat apel, în termenul legal, pârâta SC V. SA Urlaţi, fără a depune motivele de apel.
Prin decizia civilă nr. 209 din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins ca tardivă contestaţia, admiţând excepţia tardivităţii, invocată din oficiu.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că prezenta acţiune a fost formulată de către reclamantele-intimate la data de 5 martie 2008, motivându-se că, deşi s-a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, sens în care au adresat apelantei-pârâte, prin executorul judecătoresc, notificarea nr. 837 din data de 10 august 2001, nu s-a primit niciun răspuns până în prezent.
Susţinerea reclamantelor este, însă, infirmată de actele existente la dosar, din care reiese că notificarea nr. 837 din 10 august 2001 a fost soluţionată de către apelanta-pârâtă încă din data de 19 septembrie 2001, situaţie ce rezultă din actul aflat la fila 38 dosar fond, înregistrat de apelanta-pârâtă sub nr. 3192 din 20 septembrie 2001, prin care aceasta comunica mandatarului reclamantelor-intimate că „s-a respins cererea de restituire, întrucât nu aţi făcut dovada vocaţiei dvs. succesorale şi nici a dreptului de proprietate invocat”, făcându-se menţiune expresă la notificarea nr. 837 din 10 august 2001 şi la imobilul solicitat a fi restituit, identificat sub denumirea de „F.”
Întrucât notificarea depusă prin mandatar de intimatele-reclamante a fost soluţionată de către apelanta-pârâtă în cadrul termenului de 60 de zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 modificată şi reţinând că actul astfel emis de către apelanta-pârâtă cuprinde datele de identificare ale imobilului notificat, soluţia adoptată şi motivarea împrejurărilor de fapt care au determinat emiterea sa, Curtea a constatat că, în cauză, actul emis de către apelanta-pârâtă la data de 10 septembrie 2001 reprezintă actul de soluţionare al notificării, în sensul prevăzut de art. 26 alin. (3) din acelaşi act normativ.
Acest act a fost comunicat mandatarului reclamantelor-intimate, conform art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, dovada în acest sens constituind-o cererea formulată de către mandatar la data de 10 octombrie 2001, aflată la dosar fond.
Curtea a înlăturat apărarea intimatelor reclamante, în sensul că actul emis la data de 20 septembrie 2001 nu ar reprezenta o decizie în sensul art. 25 şi, respectiv, 26 din Legea nr. 10/2001, ci doar o simplă corespondenţă, întrucât acest înscris îndeplineşte, după cum s-a arătat, toate cerinţele la care se referă legiuitorul în textele de lege menţionate, chiar în absenţa unei denumiri exprese, dispoziţie sau decizie, excedând, prin însuşi faptul soluţionării notificării, unei simple corespondenţe purtate între părţi.
Instanţa de apel a constatat, astfel, că formularea acţiunii la data de 5 martie 2008, în condiţiile în care notificarea a fost soluţionată la data de 19 septembrie 2001, iar la data de 10 octombrie 2008 s-a luat cunoştinţă de soluţia adoptată către apelantă şi, deci, de actul emis în acest sens sub nr. 3192 din 20 septembrie 2001, este făcută cu depăşirea termenului de decădere de 30 de zile, reglementat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele N.C.R. şi I.N.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia tardivităţii acţiunii, în condiţiile în care adresa nr. 3192 din 19 septembrie 2001 emisă de apelanta pârâtă SC V. SA Urlaţi, pe care s-a întemeiat această soluţie, nu are valoarea juridică a unei decizii/dispoziţii, în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001, care putea fi contestată în justiţie.
Decizia/dispoziţia trebuie să cuprindă, alături de toate datele de identificare a petentului şi imobilului notificat, motivarea împrejurărilor de fapt şi de drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură, deoarece dispoziţia de aprobare a restituirii în natură are un regim complex, în sensul că reprezintă un înscris autentic şi titlu executoriu.
Numai un document ce îndeplineşte toate cerinţele legale, atât sub aspect formal, dar şi sub aspectul conţinutului, poate face obiectul unei contestaţii în justiţie de către persoanele îndreptăţite.
Or, în speţă, entitatea deţinătoare a bunurilor imobile ce fac obiectul notificării nu a emis până în prezent nici o decizie/dispoziţie în sensul legii şi nici adresa nr. 3192/2001 nu poate fi asimilată cu un astfel de document producător de efecte juridice.
Această adresă se adresează mandatarului N.I., considerând greşit că acesta, în nume propriu, solicită restituirea bunurilor în litigiu, şi nu în calitate sa de reprezentant al reclamantelor, care au formulat notificarea cerută de lege, confuzie confirmată şi de adresa de răspuns a mandatarului, comunicată entităţii deţinătoare Ia data de 10 octombrie 2001.
Faptul că SC V. SA Urlaţi nu a emis nici o decizie/dispoziţie, urmare a notificării, rezultă şi din adresa nr. 3481 din 19 octombrie 2001, prin care comunică reclamantelor faptul că, în vederea soluţionării notificării, urmează ca acestea să depună copii legalizate de pe actele de proprietate, pe baza cărora se va pronunţa asupra notificării.
Cu toate că reclamantele s-au conformat acestei adrese, decizia/dispoziţia prevăzută de lege nu a fost emisă, situaţie în care au formulat cerere în justiţie, invocând şi Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În mod greşit, s-a ignorat că, prin întâmpinare, pârâta SC V. SA Urlaţi a invocat în cauză excepţia prematurităţii acţiunii, arătând tocmai faptul că nu s-au pronunţat asupra notificării şi, în acest fel, cererea adresată direct instanţei de judecată ar fi prematură, susţinere ce echivalează cu o recunoaştere a entităţii deţinătoare a bunurilor litigioase a împrejurării că nu a emis nici o decizie/dispoziţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Soluţionând apelul pârâtei SC V. SA Urlaţi, în sensul respingerii contestaţiei reclamantelor, admiţând în prealabil excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată din oficiu, instanţa de apel a calificat acţiunea introductivă drept o contestaţie împotriva unei dispoziţii administrative emise în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Se observă însă, că, în cauză, nu a fost emisă o asemenea dispoziţie, iar prezenta acţiune a fost formulată tocmai în considerarea absenţei acesteia, cu finalitatea soluţionării de către instanţa de judecată, în fond, a notificării adresate unităţii deţinătoare în baza Legii nr. 10/2001, finalitate ce decurge din Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În aceste condiţii, nu se poate verifica termenul de formulare a acţiunii de faţă prin prisma dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care curge de la data comunicării deciziei administrative emise de unitatea deţinătoare, cât timp un asemenea act juridic nu a fost emis în cauză.
În ceea ce priveşte adresa nr. 3192 din 20 septembrie 2001, valorizată de către instanţa de apel drept o dispoziţie administrativă de natura celei prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, se constată că nu întruneşte cerinţele legale pentru a primi o asemenea calificare juridică, astfel încât să fie posibilă raportarea momentului formulării acţiunii introductive la acest act juridic.
În aplicarea art. 25 din Legea nr. 10/2001, dispoziţia administrativă trebuie să fie emisă drept răspuns la notificarea adresată potrivit art. 22 din aceeaşi lege, respectiv să fie emisă pe numele notificatorului şi să ateste evaluarea calităţii acestuia de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, iar, în cazul în care se constată dreptul la măsuri reparatorii, să întrunească cerinţele formale prevăzute, după caz, de art. 25 alin. (4) sau art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege.
Or, din conţinutul adresei în discuţie rezultă că este vorba despre o înştiinţare despre evaluarea înscrisurilor doveditoare depuse în susţinerea notificării, fără vreo referire la actul administrativ prin care s-ar fi dispus atare măsură.
Mai mult, verificarea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii nu a fost efectuată în persoana reclamantelor din cauză, titulare ale notificării nr. 837 din 10 august 2001, ci în persoana mandatarului acestora, N.I., căruia i-a şi fost comunicată, cu menţiunea că acesta „nu a făcut dovada vocaţiei sale succesorale şi nici a dreptului de proprietate invocat”.
În absenţa existenţei unei decizii administrative emise pe numele reclamantelor şi în condiţiile în care s-a făcut referire, în mod eronat, la calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a mandatarului, şi a nu a reclamantelor, adresa în discuţie nu poate fi calificată drept o decizie în sensul art. 25 din aceeaşi lege, reprezentând, în fapt, comunicarea la care se referă art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Această comunicare a fost repetată la data de 19 octombrie 2001, după cum rezultă din adresa nr. 3481 emisă la acea dată, prin care s-a solicitat mandatarului, ulterior datei de 20 septembrie 2001, să depună actele doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în vederea soluţionării notificării.
Această adresă atestă, o dată în plus, că nu s-a intenţionat, până la acel moment, emiterea unei decizii administrative în soluţionarea notificării, iar pârâta consideră necesară suplimentarea probatoriilor tocmai pentru emiterea acestei decizii, decizie care nu a fost emisă până la data formulării cererii de chemare în judecată, 5 martie 2008.
Faţă de considerentele expuse, se constată că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 privind conţinutul deciziei administrative presupuse a fi emise de către unitate deţinătoare în soluţionarea notificării, cu consecinţa că a calificat în mod eronat o simplă adresă de corespondenţă cu mandatarul notificatoarelor drept decizie administrativă, totodată, a calificat acţiunea formulată în prezenta cauză drept o contestaţie împotriva acestui act administrativ, cu încălcarea principiului disponibilităţii, implicit a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de judecată are obligaţia de soluţionare a acţiunii, în raport de obiectul stabilit de către reclamant.
Drept urmare, instanţa de apel a aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care vizează o contestaţie împotriva deciziei administrative şi nu sunt aplicabile acţiunii directe în justiţie întemeiate pe decizia anterior menţionată pronunţată în interesul legii de către instanţa supremă, atât timp cât termenul legal de 30 de zile se raportează la comunicarea către notificator a deciziei administrative, ce nu a fost emisă în cauză.
Constatând că, aplicând greşit prevederile legale menţionate, instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, pentru aprecierea temeiniciei şi legalităţii hotărârii de primă instanţă, în raport de motivele de apel, soluţionând cauza din perspectiva excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii N.C.R. şi I.N.S. împotriva deciziei nr. 209 din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5419/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5692/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
