ICCJ. Decizia nr. 5855/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5855/2010

Dosar nr. 3200/1/2010

Şedinţa publică de la 5 noiembrie 2010

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 4177 din 16 iunie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.V. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, dispunându-se obligarea pârâtei, prin Primarul General, să emită dispoziţii motivate, prin care să răspundă la notificările nr. x/20 iulie 2001, y/20 iulie 2001, z/20 iulie 2001 şi w/9 august 2001 adresat de reclamant, înregistrate sub nr. x1, x2, x3, respectiv nr. x4. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Instanţa a reţinut, în principal, că termenul de soluţionare a notificărilor prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost depăşit.

Apelurile declarate de ambele părţi au fost admise prin Decizia civilă nr. 1400A din 6 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a anulat sentinţa primei instanţe, constatându-se că Tribunalul Bucureşti are competenţă materială să soluţioneze cererea de chemare în judecată, în primă instanţă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006, a admis în parte cererea formulată de reclamant, obligând pe pârâta primăria municipiului Bucureşti, prin primar General, să emită dispoziţii în soluţionarea notificărilor nr. x - z din 20 iulie 2001 şi nr. w din 9 august 2001. S-au respins pretenţiile reclamantului ca neîntemeiate.

Tribunalul a reţinut că persoanei juridice notificate îi revenea sarcina îndeplinirii obligaţiei legale de a soluţiona notificările în termenul legal de recomandare. Cererile având ca obiect daune morale şi lipsa de folosinţă sunt neîntemeiate, nefiind dovedite.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 440 din 19 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinându-se o corectă soluţionare a cauzei de către prima instanţă.

Prin Decizia civilă nr. 508 din 30 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de recurentul D.T.V. împotriva Deciziei civile nr. 440 din 19 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au casat decizia atacată precum şi Sentinţa civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fost trimisă cauza acestei din urmă instanţe, pentru soluţionarea pe fond a pricinii, în considerarea următoarelor argumente:

Recurentul a invocat faptul că în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că cererea sa precizatoare depusă la data de 2 noiembrie 2006 nu a respectat prevederile art. 132 C. proc. civ., iar instanţa de recurs a reţinut că în condiţiile în care tribunalul este prima instanţă învestită legal (urmare declinărilor anterioare de competenţă), prima zi de înfăţişare în sensul art. 134 C. proc. civ. este cea de la termenul din 13 noiembrie 2006. S-a apreciat astfel că în mod nelegal tribunalul nu a primit această cerere, aspect pe care în mod greşit instanţa de apel l-a ignorat.

Prin Sentinţa civilă nr. 988 din 20 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul D.T.V. şi s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului la restituire prin echivalent pentru următoarele imobile: teren în suprafaţă de 250 mp, situat în Bucureşti; teren în suprafaţă de 1400 mp, situat în Bucureşti şi teren în suprafaţă de 1.400 mp, situat în Bucureşti, - despăgubirile pentru aceste imobile vor fi acordate în condiţiile legii speciale. S-au respins, ca neîntemeiate, atât cererea de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru terenul situat în str. D., precum şi capătul de cerere având ca obiect pretenţii. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 2.006 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul D.V. a depus în baza Legii nr. 10/2001 notificările nr. x/2001, solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 250 mp situat în Bucureşti - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x1 la Primăria Municipiului Bucureşti, nr. y/2001, solicitând măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri băneşti pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x2 la Primăria Municipiului Bucureşti, nr. z/2001, solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 1400 mp, situat în Bucureşti - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x3 la Primăria Municipiului Bucureşti şi notificarea nr. w/2001 solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 1400 mp situat în Bucureşti - ce face obiectul Dosarului nr. x4 la Primăria Municipiului Bucureşti.

Întrucât notificările nu au fost soluţionate, tribunalul a făcut aplicarea Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 procedând la soluţionarea pe fond a pretenţiilor reclamantului.

Sub aspectul cererii de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, în parte.

Referitor la imobilul ce face obiectul Notificării nr. x/2001, situat în Bucureşti, în suprafaţă de 250 mp, instanţa a reţinut că acesta a aparţinut mamei reclamantului, fiind dobândit de aceasta prin cumpărare cu act sub semnătură privată înainte de căsătorie, potrivit menţiunilor din certificatul de moştenitor din 16 martie 1982. Reclamantul a avut calitatea de moştenitor al defunctei sale mame, după cum a rezultat din menţiunile aceluiaşi certificat. S-a mai reţinut, de asemenea, că din adresa din 28 august 2006 emisă de SC B. SA rezultă că imobilul a fost expropriat şi demolat în baza Decretului nr. 89 din 15 martie 1984, anexa 11, de la fostul proprietar D.V.

Imobilele compuse din teren în suprafaţă de 1.400 mp, situat în Bucureşti şi 1400 mp situat în Bucureşti, au aparţinut de asemenea mamei reclamantului, D.V., fiind dobândite de aceasta prin moştenire de la tată său C.R., care-l dobândise prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 29 octombrie 1915 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi respectiv prin moştenire de la sora sa N.I.I., potrivit menţiunilor din certificatul de moştenitor din 24 decembrie 1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului N.B., mama reclamantului fiind unica moştenitoare a soţilor I., dosar, coroborat cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 6 noiembrie 1923 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat. Potrivit Adresei nr. 294 din 2 mai 2006 emisă de SC B. SA, terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 127 din 27 iunie 1984 poziţia 13 de la fostul proprietar D.V..

Instanţa a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. De asemenea, în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Terenurile au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, potrivit căruia acestea sunt afectate în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv alei betonate, spaţii verzi, rond flori, plantaţii arbori şi arbuşti ornamentali, etc.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură. În cauză însă, având în vedere concluziile raportului de expertiză, conform căruia terenurile se află la intersecţia sistematizată a Şos. O. cu str. A. şi Bd. C.B. şi respectiv că celelalte două sunt incluse în Parcul L.C., Tribunalul a constatat că imobilele nu pot fi restituite în natură.

Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 că reclamantul a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru imobilele arătate mai sus, ce au aparţinut autorilor săi.

În temeiul art. 10 alin. (10) din acelaşi act normativ, instanţa a constatat că despăgubirile vor fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În ceea priveşte terenul situat în str. D., instanţa a reţinut că acesta a fost donat de autoarea reclamantului D.V. prin contractul de donaţie din 19 aprilie 1974. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate imobile preluate abuziv şi cele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în formă autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă o hotărâre judecătorească în acest sens neexistând la dosar.

În ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la despăgubiri pentru întârziere în soluţionarea cererilor, precum şi de obligare la plata daunelor morale, instanţa a apreciat că acestea sunt neîntemeiate câtă vreme, pe de o parte, nu se poate reţine culpa exclusivă a pârâtei pentru nesoluţionarea în termen a notificărilor, reclamantul nedepunând toate actele necesare şi completând probatoriul abia în faţa instanţei de judecată, iar, pe de altă parte, nu se poate reţine existenţa vreunui prejudiciu, reclamantul având deschisă calea acţiunii în justiţie pentru soluţionarea pe fond a notificărilor, procedură pe care, de altfel, a şi urmat-o.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul D.D.V. şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 103/A din 10 februarie 2010 a respins ca nefondate apelurile declarate, pentru următoarele motive.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul D.V., instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, aplicând în mod corect dispoziţiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, raportate la cele ale Legii nr. 247/2005.

Atâta timp cât s-a reţinut că pentru terenul în suprafaţă de 250 mp, situat în Bucureşti, şos. O., terenul în suprafaţă de 1400 mp, situat în Bucureşti, str. P. şi terenul în suprafaţă de 1400 mp, situat în Bucureşti, fostă str. P2., trebuie acordate măsuri reparatorii în echivalent în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea vor fi stabilite după procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, instanţele neavând posibilitatea de a se pronunţa asupra despăgubirilor, în sensul determinării cuantumului acestora.

Acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv este în concordanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, realizându-se o reparaţie echitabilă, în situaţia în care bunurile nu pot fi restituite în natură, în măsura în care organele administrative îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege.

Prin Decizia în interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007, publicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pentru acţiunile formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, trebuie respectată metodologia cuprinsă în art. 16 din actul menţionat privind procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, fără a da instanţei posibilitatea să evalueze despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce priveşte terenul situat în Bucureşti, în mod corect tribunalul a reţinut că acesta a fost donat de autoarea reclamantului D.V. prin contractul de donaţie din 19 aprilie 1974, iar în această situaţie se poate invoca Legea nr. 10/2001 numai dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Reclamantul nu a exhibat o astfel de hotărâre, ceea ce înseamnă că cererea sa de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru terenul situat în str. D. nu are bază legală, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Este nefondat şi apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, întrucât, în raport de dispoziţiile art. 25 - 26 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare avea obligaţia să se pronunţe în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, sau cu privire la măsuri reparatorii.

Prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, publicată în M. Of., nr. 764/12.11.2007 s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În situaţia în care unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat asupra notificării, persoana interesată poate formula contestaţie în baza Legii nr. 10/2001 în faţa instanţei de judecată, în vederea realizării dreptului recunoscut de lege. Atunci când susţinerile apelantei-pârâte sunt neîntemeiate şi instanţa a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului prin măsuri în echivalent, în condiţiile legii speciale, unitatea deţinătoare a căzut în pretenţii şi trebuie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul D.T.V. cât şi Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General.

1. Reclamantul D.T.V. criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:

2. Cu privire la plata despăgubirilor pentru imobilele terenuri în suprafaţă de 250 mp, situat în Bucureşti, Şos. O., în suprafaţă de 1.400 mp, situat în Bucureşti, fosta Str. P. şi în suprafaţă de 1.400 mp, situat în Bucureşti, fosta Str. P.

- În formularea apelului a menţionat că terenurile revendicate, fiind preluate abuziv, "fără titlu" sau "fără titlu valabil", conform Legii nr. 213/1998 - 6(1), Legii nr. 10/2001 - art. 2(2) şi Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa dispunând ea însăşi în mod direct restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil, precum şi a practicii judiciare, luând în considerare şi recenta anunţare a schimbării în mod nelegal a destinaţiei unei mari suprafeţe din parc, singura soluţie legală era restituirea în natură, intimata având posibilitatea ca ulterior retrocedării să uzeze de măsura exproprierii sau a achiziţionării conform art. 21 (1), lit. d) din Legea nr. 24/2007.

- În motivarea deciziei, instanţa de apel reţine că trebuie acordate măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu dispoziţiile art. 10, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea fiind stabilite după procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, instanţele neavând posibilitatea de a se pronunţa asupra despăgubirilor, în sensul determinării cuantumului acestora.

Este cunoscut că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reproşat României incoerenţa legislativă privind legile proprietăţii. Incoerenţa este recunoscută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. IX din 20 martie 2006. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri stabilit prin Legea nr. 247/2005 permite beneficiarilor să recupereze pagubele suferite, pe baza unei proceduri şi a unui calendaristic previzibil.

Soluţia de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale nu respectă reglementările referitoare la proprietate cuprinse în Convenţie (art. 1 Primul Protocol, art. 2 din Protocolul nr. 12 - nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică şi art. 6 din Convenţie - dreptul la un proces echitabil). Nicio lege naţională într-un stat nu poate fi contrară principiilor generale de drept internaţional şi nicio instanţă nu poate permite încălcarea acestora.

Dreptul de proprietate constituie un drept fundamental consacrat în Constituţie, într-o lege organică (art. 480 şi urm. din C. civ.) şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acest drept nu trebuie să facă obiectul unui risc, al unor tranzacţii speculative la bursă şi pe piaţa neagră, unde valoarea reală a proprietăţii este viciată şi devine incertă, putându-se ajunge până la pierderea ei. Titlurile acordate prin legea specială au o valoare incertă, determinată de factori conjuncturali şi de piaţă.

În cauza Dumitru Popescu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omuluia precizat că, din moment ce Convenţia face parte integrantă din ordinea juridică a tuturor statelor contractante (conf. art. 21, alin. (2) din Constituţia României revizuită, prevederile Curtea Europeană a Drepturilor Omului au prioritate), aceasta semnifică "obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le astfel că treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără a aştepta abrogarea acestora de către legislator" (Hotărârea din 16 aprilie 2007). În aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a stabilit cu valoare de principiu "că tocmai statutul conferit Convenţiei în dreptul intern (al statelor contractante) permite jurisdicţiilor naţionale să înlăture - ex officis sau la cererea părţilor - dispoziţiile de drept intern considerate ca fiind incompatibile cu prevederile Convenţiei şi ale protocoalelor ei adiţionale"

Este astfel deblocată interdicţia de evaluare pe cale juridică a despăgubirilor.

- Afirmaţia instanţei de apel că acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv este în concordanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, realizându-se o reparaţie echitabilă (...) este numai în parte adevărată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este de acord cu acordarea de despăgubiri, dar nu şi cu soluţia propusă de legea specială, reparaţia echitabilă trebuind să fie conformă cu regulile echităţii.

În baza celor expuse, se solicită admiterea recursul şi modificarea Deciziei civile nr. 103A din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul acordării de despăgubiri la nivelul prevăzut de lege în cazul exproprierii şi în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare, şi să se oblige intimata la plata contravalorii terenurilor - acestea fiind, la data preluării abuzive expropriate.

B. S-a mai invocat şi faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

- Cu privire la terenul din Str. D., Bucureşti, ce face obiectul notificării nr. y/2001.

În acţiunea înaintată instanţei de apel a solicitat să se constate nulitatea donaţiei şi calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituire, iar ţinând seama şi de raportul de expertiză să se hotărască restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001; cererea de constatare a nulităţii donaţiei despre care instanţa de fond susţine că nu a fost formulată, a fost depusă pentru prima dată în Dosarul nr. 3645/2006 şi în cele 3 scrisori adresate Judecătoriei Sectorului 5 şi reluate în 2009, toate precizările fiind în acţiunea de apel.

- Cu referire la cheltuieli de judecată.

Întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere, instanţa de recurs urmează să modifice decizia, prin suplimentarea cheltuielilor de judecată cu taxa de timbru, în valoare de 290 lei, aceasta făcând parte, conform art. 274 (2) C. proc. civ., ca şi plata experţilor, din cheltuielile de judecată. Astfel, valoarea totală a acestora ajunge la 2.296 lei.

În penultima frază a considerentelor, instanţa de apel menţionează că "unitatea deţinătoare a căzut în pretenţii şi trebuie obligată la plata cheltuielilor de judecată", însă în dispozitivul deciziei nu procedează aşa, respectiv nu se pronunţă cu privire la acest motiv de apel.

- Cu referire la daune morale.

Instanţa de apel nu motivează acest cap de cerere, acceptând probabil în mod tacit hotărârea instanţei de fond care refuză acordarea de daune morale, sub motiv că nesoluţionarea în termen a notificărilor nu se datorează exclusiv pârâtei, ceea ce nu poate fi acceptat pentru că:

- pârâta nu a dat curs notificărilor adresate de reclamant în termenul stabilit de lege;

- solicitarea de copii legalizate şi alte acte s-a făcut numai în timpul procesului, deşi intimata putea renunţa la o parte din aceste solicitări, dacă respectă prevederile art. 23.3 din normele metodologice cuprinse în H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003.

- nerespectarea de către pârâtă a legii a condus la declanşarea procesului în noiembrie 2005. De atunci a trecut mult timp, în care a fost supus acţiunii de stres din sălile de judecată. De la depunerea notificărilor au trecut aproape nouă ani, iar de la depunerea ultimului act cerut, aproape patru ani.

Acordarea de daune morale este o infimă recunoaştere a suferinţelor pe care pârâta i le-a produs. Acest drept trebuie recunoscut, discutabil fiind numai cuantumul sumei cerută cu acest titlu.

2. Recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti

Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru ca Primăria Municipiului Bucureşti să înainteze dosarul, se pun în discuţie prevederile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, din care rezultă că dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, însoţit de situaţia juridică a imobilului şi de Ordinul Prefectului care conţine propunerea motivată a prefectului de acordare a despăgubirilor.

Deci, înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii ordinului. La art. 16 din titlul VI se prevede însă în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoţite de ordinul Prefectului.

- înscrisurile avute în vedere la soluţionarea cauzei şi considerate de către instanţa de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de către reclamant în susţinerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate.

Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerii notificării.

- În cea ce priveşte capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantului.

Reclamantul avea obligaţia să depună dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare că el sau ascendenţii săi nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi, totodată, se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.

Analizând decizia de apel, în raport de criticile de recurs formulate, Înalta Curte constată:

1. Recursul declarat de reclamant este fondat în considerarea celor ce succed criticile ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- Prin prima critică, cu referire la o preluare fără titlu a celor trei imobile pentru care s-au propus măsuri, se susţine că singura soluţie legală era restituirea în natură, intimata având posibilitatea ca ulterior retrocedării să procedeze la o nouă măsură de preluare.

În aprecierea legalităţii, instanţa de recurs este ţinută însă de situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi confirmată în apel prin constatarea caracterului nerestituibil în natură, în sensul că terenurile au fost identificate prin raportul de expertiză şi că acestea sunt afectate în totalitate de elemente de sistematizare.

La această situaţie de fapt, care oricum nu ar mai fi putut fi reapreciată de instanţa de recurs, s-a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente. Deşi s-a reţinut în cauză a fi incident art. 10 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile aplicabile sunt cele ale art. 11 din aceeaşi lege, imobilele fiind expropriate şi nefiind libere pentru a putea fi restituite în natură.

Din dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 rezultă că nu se face nicio distincţie între imobilele preluate cu titlu sau fără titlu valabil, măsurile reparatorii pe care le impune fiind diferenţiate pe criterii ce ţin de afectaţiunea imobilului necontestată de altfel în cauză.

- După cum rezultă din expunerea celei de-a doua critici, toate argumentele cu referire la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt invocate în susţinerea înlăturării interdicţiei de evaluare pe cale judiciară a despăgubirilor, reţinută în motivarea deciziei de apel.

Curtea de apel a reţinut această imposibilitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cu referire la dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007, decizie obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prioritatea dispoziţiilor Convenţiei Europene şi aplicabilitatea jurisprudenţei Curţii Europene nu pot fi susţinute în cadrul procesual al litigiului de faţă, pentru că:

- nu se justifică în ce constă incompatibilitatea cu acestea a stabilirii cuantumului/evaluării despăgubirilor prin echivalent de către organul însărcinat prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi nu de către o instanţă de judecată.

- posibilitatea obligării la plata contravalorii unor imobile imposibil de restituit în natură este discutată în jurisprudenţa Curţii Europene ca o sancţiune aplicabilă Statului Român pentru neîndeplinirea obligaţiei generale pozitive de asigurare a unui cadru legislativ optim, adecvat, previzibil şi concret de asigurare a acestora.

În niciun caz, o asemenea obligaţie, astfel cum a fost justificată, nu poate fi discutată în cadrul procesual al litigiului de faţă.

B. În ceea ce priveşte imobilul situat în str. D.

Prima instanţă, cu referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că reclamantul nu deţine o hotărâre prin care să se fi anulat donaţia, iar cererea sa de constatare a nulităţii absolute a acesteia nu poate fi soluţionată, întrucât nu a fost legal învestită, reclamantul formulând-o numai cu prilejul concluziilor asupra fondului pricinii.

Deşi prin cererea de apel reclamantul a subliniat faptul că o astfel de cerere a fost formulată încă din 2006, instanţa de apel reţine numai că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În faţa Judecătoriei sectorului 5 reclamantul a formulat o cerere (6 aprilie 2006) în care se susţine, printre altele, nulitatea donaţiei, solicitare reluată şi prin cererile din 15 mai 2006, 12 iunie 2002, precum şi prin concluziile scrise depuse în faţa aceleaşi instanţe.

În condiţiile în care prin decizia de recurs pronunţată anterior în cauză s-a constatat că tribunalul este prima instanţă învestită legal, iar prima zi de înfăţişare este termenul din data de 13 noiembrie 2006, nu se justifică aprecierea în cauză a nelegalităţii învestirii cu cererea vizând nulitatea donaţiei - cerere asupra căreia în mod greşit ambele instanţe nu s-au pronunţat.

Acest mod de dispunere atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 pct. 5 C. proc. civ.

- În ceea ce priveşte daunele morale, critica este în măsură să atragă incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât, deşi sesizată, instanţa de apel nu se pronunţă asupra criticii aferente, iar prima instanţă nu argumentează integral soluţia în condiţiile în care se apreciază totuşi că nu se poate reţine o culpă exclusivă a pârâtei pentru nesoluţionarea în termen a notificărilor.

- Cheltuielile de judecată de 290 lei solicitate de către reclamant, asupra cărora nu s-a pronunţat instanţa de apel, i-au fost impuse reclamantului ca taxă de timbru aferentă capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale (Dosar nr. 3645/302/2006 - Încheierea din 19 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti) - soluţionarea acestei cereri depinzând de modul de dispunere asupra pretenţiilor reprezentate de daunele morale.

În considerarea argumentelor arătate sub pct. B, din perspectiva art. 304 pct. 5 şi art. 312 pct. 5 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de reclamant, casarea în parte a deciziei de apel, cu aplicarea şi a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul admiterii apelului declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei primei instanţe şi desfiinţarea în parte a acesteia, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la acelaşi tribunal, numai în ceea ce priveşte cererea de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru terenul situat în str. D. - asociată cu cererea de constatare a nulităţii donaţiei, precum şi în ceea ce priveşte cererea având ca obiect pretenţii.

Se vor păstra celelalte dispoziţii ale deciziei de apel, care se referă la respingerea apelului declarat de pârâtă împotriva aceleaşi sentinţe, fiind respins şi recursul declarat de aceeaşi parte, în considerarea celor ce succed.

1. Recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General este nefondat, acesta încadrându-se formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- prima critică de recurs care vizează în fapt şi necorelări legislative, este formulată omisso medio - cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care nu va fi primită de Curte.

- critica referitoare la actele doveditoare a vizat în apel depunerea acestora până la soluţionarea notificărilor şi pronunţarea "deciziei contestate" şi nu referirea la termenele detaliate în susţinerea recursului.

Pe lângă faptul că notificările nu au fost soluţionate de către recurentă ci, parţial, de către instanţa de judecată, depunerea unor asemenea acte în faţa instanţei nu este sancţionată prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - regulile în faţa acesteia fiind guvernate de codul de procedură civilă.

Critica aferentă din apel a vizat dovada dreptului de proprietate şi calităţii de moştenitor, analizată în considerentele deciziei de apel, iar celelalte deficienţe ale dosarului imputate prin ultima critică de recurs sunt susţinute în cauză omisso medio - nefiind analizate de Curte, cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul D.T.V. împotriva Deciziei nr. 103/A din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează în parte decizia în sensul că:

Admite apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei nr. 988 din 20 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Desfiinţează în parte sentinţa şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal numai în ceea ce priveşte cererea de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru terenul situat în strada D. asociată cu cererea de constatare a nulităţii donaţiei, precum şi în ceea ce priveşte cererea având ca obiect pretenţii.

Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 2589/2010. Civil. Strămutare. Fond		ICCJ. Decizia nr. 5895/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 5895/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs