ICCJ. Decizia nr. 5895/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5895/2010
Dosar nr. 2884/101/2009
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 62 din 5 februarie 2007 a Curţii de Apel Craiova, irevocabilă prin Decizia nr. 305 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis apelul reclamantului R.D. împotriva Sentinţei civile nr. 1449 din 12 octombrie 2006 a Tribunalului Mehedinţi în contradictoriu cu intimatele pârâte Primăria municipiului Turnu Severin şi C.M. P. Drobeta-Turnu Severin, s-a schimbat sentinţa în sensul că s-a admis acţiunea reclamantului şi s-a constatat nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 1270/2006 emisă de Primăria municipiului Drobeta-Turnu Severin, privind acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 143,25 mp, s-au menţinut celelalte măsuri ale dispoziţiei, pârâta C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin, fiind obligată să emită dispoziţie motivată privind notificarea reclamantului pentru suprafaţa de 143,25 mp.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, pârâta C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin este deţinătoarea terenului pentru care a fost notificată Primăria Drobeta-Turnu Severin, conform Legii nr. 10/2001 astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta este competentă să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură ori, atunci când legea o prevede, asupra ofertei de restituire prin echivalent.
Ori, cum notificarea cu privire la terenul deţinut de pârâta C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin, nu a fost soluţionată de unitatea deţinătoare, ci de Primăria municipiului Drobeta-Turnu Severin, sub acest aspect, dispoziţia este nelegală, urmând a fi menţinută doar în ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii pentru măsurile expropriate şi demolate.
Prin Hotărârea nr. 2 din 28 mai 2008, Adunarea Generală Extraordinară a membrilor cooperatori ai C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin, a hotărât acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform Legii nr. 10/2001, în sumă de 68.925 lei în favoarea reclamantului R.D., pentru terenul în suprafaţă de 78,16 mp ocupat de construcţia C.T. - proprietatea S.C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin.
Prin Decizia nr. 362/R din 10 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Hotărârea nr. 2 din 29 mai 2008 nu echivalează cu o dispoziţie de restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi care să poată fi contestată în condiţiile acestei legi.
Astfel, pe parcursul soluţionării cauzei pendinte, pârâta a emis Dispoziţia nr. 535 din 12 mai 2009 prin care a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform Legii nr. 10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 78,16 mp proprietatea reclamantului R.D. ocupat de construcţia "C.T." ce aparţine pârâtei în sumă de 68.781 lei.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii, tribunalul a constatat că este neîntemeiată întrucât reclamantul s-a conformat disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, introducând contestaţia înlăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de acest text de lege de la comunicarea dispoziţiei emisă de unitatea deţinătoare.
Cum dispoziţia a fost comunicată reclamantului la 12 mai 2009 iar, acesta şi-a precizat acţiunea iniţială prin care a arătat că înţelege să conteste dispoziţia, la data de 19 mai 2009, rezultă că prezenta contestaţie a fost introdusă în termenul legal, motiv pentru care excepţia tardivităţii va fi respinsă.
În ceea ce priveşte fondul contestaţiei, tribunalul a constatat că aceasta este temeinică şi legală din considerentele ce urmează.
Potrivit disp. art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în natură sau după caz, prin echivalent proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Aşa cum rezultă din copia procesului-verbal întocmit la 20 ianuarie 1973 (prin care s-a stabilit valoarea imobilului din str. T., expropriat în baza Decretului nr. 226/1972), din memoriul justificativ şi din tabelul anexă nr. 19 cu proprietarii imobilelor expropriate prin acel decret, de la reclamantul R.D. s-a expropriat suprafaţa totală de 78,16 mp compusă din suprafaţa construită de 58,16 mp şi 20 mp partea reclamantului din curtea comună de 60 mp deţinută împreună cu vecinii G.S. şi R.G.
Dovadă certă a suprafeţei de teren care a fost preluată de la reclamant, este şi schiţa anexă la decretul de expropriere aflată la dosar în care este descrisă fiecare suprafaţă de teren, construcţii şi curte din P.E. colţ cu str. T., expropriate de la reclamant şi de la vecinii acestuia R.G. şi G.S.
Din înscrisurile menţionate mai sus a rezultat că, reclamantul a fost expropriat de suprafaţa totală de 78,16 mp pentru care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri prin dispoziţia emisă de pârâtă.
Certificatul de moştenitor nr. x/1954 pe care îl exhibă reclamantul pentru a dovedi că la adresa din str. T. a avut în realitate o suprafaţă mai mare (148,25 mp) decât cea menţionată în dispoziţia contestată, nu constituie o dovadă a proprietăţii asupra acestei ultime suprafeţe, fiindcă certificatul de moştenitor nu reprezintă titlu de proprietate.
Testamentul întocmit la 7 mai 1953 de tatăl reclamantului, soţiei sale - respectiv mamei reclamantului, vizează imobilul situat în str. LV.S. care are ca vecini pe R.G. (unul dintre proprietarii expropriaţi împreună cu reclamantul), str. R., str. LV.S. şi M.D., însă nu este prevăzută suprafaţa proprietăţii testate.
În certificatul de moştenitor menţionat mai sus învecinările terenului din T. fostă LV.S., nu corespund celor din schiţa întocmită cu ocazia preluării.
Prin urmare, în limita învecinărilor înscrise în testament, singura dovadă certă a suprafeţei expropriate o reprezintă înscrisurile întocmite cu ocazia preluării prin expropriere respectiv, procesul-verbal încheiat la 20 ianuarie 1973, memoriu justificativ, tabelul anexă nr. x şi schiţa anexă H - planul de situaţie al imobilelor expropriate prin Decretul nr. 226/1972.
Cum sarcina probei proprietăţii imobilului la momentul deposedării abuzive revine în exclusivitate persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi cum, reclamantul nu a produs dovezi certe din care să rezulte că i s-a expropriat o suprafaţă mai mare decât cea înscrisă în actele sus-menţionate, tribunalul a apreciat că, reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent, doar pentru suprafaţa menţionată în dispoziţia contestată.
Susţinerea reclamantului referitoare la puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 62 din 5 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova prin care s-a dispus ca pârâta să emită dispoziţie motivată privind notificarea reclamantului pentru suprafaţa de 143,25 mp, a fost considerată întemeiată întrucât, prin respectiva decizie nu a fost examinat fondul dreptului cuvenit reclamantului, ci doar persoana care trebuie să emită dispoziţia, urmare notificării formulate.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul R.D. solicitând admiterea apelului, iar pe fond să fie obligată intimata pârâtă la plata despăgubirilor ce i se cuvin, cu plata cheltuielilor de judecată.
A arătat că respingerea cererii pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate în vederea valorii terenului, cu motivarea că numai Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are această competenţă de evaluare, este în afara legii, întrucât Titlul VII Cap. II, III din Legea nr. 247/2005 se referă numai la imobilele preluate abuziv de statul român, nu şi la acelea preluate şi deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, care prin organele de conducere, restituie în natură sau acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
În aceste condiţii, soluţionarea contestaţiei, stabilirea legalităţii deciziei, stabilirea cuantumului şi acordarea despăgubirilor, revenea exclusiv instanţei.
Cea de-a doua critică vizează greşita respingere a excepţiei puterii de lucru judecat, prin raportare la Decizia civilă nr. 62/2007 a Curţii de Craiova, irevocabilă prin Decizia nr. 305/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin această ultimă hotărâre, instanţa, analizând motivul de recurs invocat de intimata pârâtă C.M., privind suprafaţa de teren de 78,16 mp şi nu de 143,25 mp.
Totodată a arătat că intimata C.M. nu a contestat dispoziţia iniţială emisă de Primăria Municipiului Drobeta-Turnu Severin.
Pe fond menţionează că a făcut dovada cu actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 259/1926 şi nr. 24/1903, actul de donaţie nr. 796/1927 şi celelalte probe administrate în cauză, testament, certificat de moştenitor, că suprafaţa terenului expropriat a fost de 143,25 mp, cât s-a solicitat prin notificare, acte pe care instanţa nu le-a luat în considerare.
Potrivit partajului voluntar din 1846, ţinându-se seama şi de lungimea terenului de 32 m dinspre str. R. de la răsărit şi proprietatea M.P. de la apus, suprafaţa totală a terenului a fost de 576 mp, fiecărui coproprietar revenindu-i 288 mp.
Potrivit partajului şi schiţei - lotul I - cu clădirile de pe el a revenit autorului apelantului reclamant P.R. în suprafaţă de 226 mp, iar lotul II lui G.R., în suprafaţă de 351 mp, diferenţa de până la 226 mp şi anume 125 mp au rămas în indiviziune pentru intrarea la imobile şi deservirea utilităţilor din curtea rămasă în indiviziune forţată.
Împotriva acestei hotărâri de declarat apel reclamantul R.D. iar prin Decizia civilă nr. 341 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova s-a admis apelul s-a schimbat hotărârea instanţei de fond în parte în sensul admiterii în parte a contestatoarei completate şi precizate şi s-a anulat în parte Dispoziţia nr. 535 din 12 mai 2009 emisă de S.C.M. P. Drobeta-Turnu Severin şi s-a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 78,16 mp situat în Municipiul Drobeta-Turnu Severin "C.T." şi s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile în ce priveşte excepţia tardivităţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prima şi ultima critică sunt legate între ele prin scopul urmărit şi anume, efectuarea unui raport de expertiză în speţă, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor apreciate de către apelant ca fiind derizorii stabilite prin dispoziţia atacată emisă de către intimată.
Aşa cum s-a arătat, în cauză nu se impune efectuarea unei expertize pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, întrucât potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanţa nu mai are competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 52 din iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin urmare per a contrari aceste prevederi ale art. 16 şi urm. din legea menţionată se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În prezent pentru această ultimă situaţie, instanţa potrivit modificărilor Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 titlul VII, Cap. II, V şi urm. ale dispoziţii sunt de imediată aplicare, nu are competenţă, prerogativa de a stabili şi individualiza cuantumul şi natura despăgubirilor, a măsurilor reparatorii, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora - această competenţa revine organismelor înfiinţate potrivit Legii nr. 247/2005 Titlul VII, Cap. V.
Aceste prerogative aparţin comisiilor înfiinţate potrivit Legii nr. 247/2005.
Nu poate fi primită susţinerea apelantului că Titlul VII, Cap. I, II, III se referă numai la imobile preluate abuziv de Statul Român, nu şi la acelea preluate şi deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, "de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, care prin organele de conducere, restituia în natură sau acorda măsuri reparatorii prin echivalent".
Oricum, la origine preluarea acestui teren s-a făcut, în mod indubitabil tot de către stat. Faptul că în prezent este deţinut de către intimată, nu înseamnă că aceasta l-a preluat direct şi individual, aceasta neexistând ca societate independentă separată de stat la vremea respectivă, preluarea s-a făcut de către stat conform procesului-verbal de preluare, şi din diverse împrejurări determinate de situaţia existentă la acel moment. Acest teren actualmente este deţinut de către intimată.
Astfel potrivit memoriului justificativ (dosar fond), terenurile au fost trecute în proprietatea statului, potrivit art. 1 al Decretului Consiliului Stat al RSR nr. 226 din 31 mai 1972, cu scopul de a se trece doar în folosinţa Cooperativei P. cu sediul în oraşul Drobeta-Turnu Severin.
În primul rând esenţial de subliniat este faptul că apelantul citează art. 21 din Legea nr. 10/2001 în mod incorect şi distorsionat.
Art. 21 din Legea nr. 10/2001 - pentru că faţă de cum este parţial redat corect, (fără a-l indica numeric), instanţa apreciază că acesta a fost citat în apel - prevede stricto sensu că "Imobilele deţinute la data intrării în vigoare a legii de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".
Prin urmare, strict acest text de lege prin el însuşi nu prevede nici o referire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, aşa cum a încercat să-l redea apelantul în cererea formulată.
Acest articol nu trebuie privit însă în mod trunchiat ci, coroborat cu dispoziţiile art. 1 din lege care prevede că imobilul preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către, în speţă, organizaţie cooperatistă, este posibilă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent când restituirea în natură nu mai este posibilă.
Or, în speţă potrivit dispoziţiei emise restituirea în natură nu este posibilă, prin urmare reclamantul apelant fiind îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent.
Se ţine seama în cauză, că potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune, având ca obiect doar stabilirea întinderii dreptului şi stabilirea cuantumului despăgubirilor la care este îndreptăţit, fără nici o altă solicitare. Aceste singure aspecte au fost în continuare susţinute prin cererea de apel.
Instanţa în această situaţie este ţinută potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să se pronunţe în limitele învestirii sale, în raport de voinţa părţii care şi-a stabilit astfel obiectul acţiunii.
Aşadar că aceste măsuri reparatorii prin echivalent propuse de către intimată, se stabilesc de către Comisia Centrală, rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel în Cap. I art. 1 - legea face referire în privinţa procedurii de acordare a despăgubirilor aferente, la toate imobilele preluate abuziv, indiferent de persoana juridică ce a preluat imobilul iar Cap. V, art. 16 este edificator.
Astfel art. 16 alin. (1) se referă la faptul că deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificării, fără a distinge după cum este o organizaţie cooperatistă sau altă persoană juridică şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri însoţite de documentaţia aferentă, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe.
În speţă, intimata este entitatea învestită cu soluţionarea notificării în sensul legii.
Pentru dispoziţiile emise de către autorităţile administrative publice locale se prevede în alin. (21) o altă procedură specială, în sensul că aceste dispoziţii vor fi centralizate pe judeţe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de Prefect către Secretarul Comisiei Centrale.
Prin urmare, atâta timp cât pentru autorităţile administrative locale se prevede o procedură distinctă în alin. (21) art. 16 faţă de cea prevăzută în alin. (1) al aceluiaşi articol pentru entităţile învestite cu soluţionarea notificării - reiese clar că alin. (1), nu se referă la autorităţile administrative publice locale, ci la toate celelalte persoane juridice, entităţi învestite cu soluţionarea notificării, în a căror categorie intră intimata SCM P. Drobeta-Turnu Severin, ca persoană juridică revăzută în art. 1 şi celelalte articole ale Legii nr. 10/2001, la care se referă expres această lege.
Prin urmare, această procedură prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică şi intimatei aşa încât, instanţa de judecată nu mai este abilitată să stabilească cuantumul despăgubirilor şi ca atare ne mai impunându-se efectuarea unei expertize în cauză cu acest obiectiv.
Legea stabileşte o metodologie unică în această privinţă şi ca atare intimata, faţă de procedura reglementată expres de lege nici nu mai putea ea însăşi prin actul emis în 2008 - când deja intrase în vigoare Legea nr. 247/2005 - să mai stabilească despăgubiri, ci trebuia să facă propuneri de acordare a despăgubirilor în conformitate cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, existând posibilitatea pentru apelant ca ulterior finalizării acestei proceduri la Comisia Centrală, în caz de nemulţumire sub aspect valoric, să atace ulterior pe calea contenciosului administrativ.
Chiar şi din interpretarea logică şi gramaticală a art. 3 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII - care prevede la lit. c) înţelesul unor termeni şi expresii din lege, se confirmă faptul că legea prevede distinct procedura prevăzută în prezentul titlu, ca metodologie unică, atât pentru persoana juridică cum ar fi AVAS, MFP, alte autorităţi publice centrale sau locale cât şi pentru orice altă unitate deţinătoare altele decât cele enumerate şi în categoria cărora intră conform art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi organizaţiile cooperatiste.
Aceasta rezultă din explicaţia dată în acest text de lege a noţiunii de entitate învestită cu soluţionarea notificării şi prin folosirea conjuncţiei sau a unei unităţi deţinătoare sau persoană juridică abilitată de lege (AVAS, MFP, etc.), însuşi legiuitorul făcând expres această distincţie a ceea ce înseamnă entitate învestită cu soluţionarea notificării, prin forma gramaticală folosită şi prin raportare la textele Legii nr. 10/2001 în ansamblul ei.
Legiuitorul a prevăzut această procedură specială în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tocmai pentru a se ajunge la un mod de soluţionare unitar şi centralizat.
De reţinut, că apelantul nu contestă restituirea în natură care este imposibilă, ci contestă despăgubirile, evaluarea acestora, aspect care aşa cum s-a arătat nu instanţa trebuie să le stabilească, instanţa fiind ţinută să aplice dispoziţiile imperative ale legii şi ale Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - decizie pronunţată în recurs în interesul legii.
Prin urmare în mod corect nu se impune efectuarea de către instanţă a probei cu expertiză având ca obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor, neputând fi primită în consecinţă, nici ultima critică a apelului referitoare la cuantumul derizoriu al despăgubirilor stabilite prin dispoziţia atacată, emisă către intimată, atâta vreme cât abilitata a stabili cuantumul despăgubirilor în această situaţie este Comisia Centrală aşa cum s-a arătat - Legea nr. 10/2001 stabilind o metodologie unică.
Celelalte două critici ale apelului se circumscriu aceleaşi idei şi scopul urmărit şi anume stabilirea întinderii dreptului. Se reţine că instanţa de apel prin Decizia anterioară nr. 62/2007 de care se prevalează apelantul, nu a tranşat problema întinderii dreptului reclamantului, neanalizând pe fond acest aspect, ci soluţia pronunţată a avut caracter strict procedural şi anume de obligare a intimatei la emiterea unei dispoziţii privind notificarea reclamantului pentru suprafaţa de 143,25 mp.
Referirea instanţei la suprafaţa de 143,25 mp - nu este în sensul stabilirii întinderii dreptului reclamantului, ci face trimitere doar la suprafaţa la care face referire reclamantul şi asupra căreia s-a pronunţat Primăria Municipiului Drobeta-Turnu Severin prin dispoziţie, de fapt este descrisă dispoziţia în privinţa celor reţinute prin aceasta.
De asemenea nici prin Decizia nr. 305/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a tranşat în mod exclusiv această problemă a întinderii dreptului reclamantului. Pe fond în considerentele acestei decizii trebuie făcută distincţia între suprafaţa expropriată, la această noţiune referindu-se intimata în recurs şi suprafaţa solicitată la care se face referire în considerente de către instanţă, şi ceea ce se cuvine reclamantului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine în considerente (ultimul paragraf), aspecte referitoare strict la suprafaţa solicitată, arătând că s-a solicitat suprafaţa de 143,25 mp în loc de 78,16 mp, dar nu stabileşte ceea ce se cuvine părţii, întinderea dreptului. Instanţa vorbeşte doar de suprafaţa solicitată nu de cea expropriată sau cuvenită, nu a stabilit întinderea dreptului - care aşa cum reiese din decizie nu a făcut obiectul de analiză. Această cauză a avut ca obiect în recurs, faţă de soluţia pronunţată de Curtea de Apel Craiova - stabilirea deţinătorului terenului şi cine trebuie să soluţioneze notificarea. S-a mai reţinut că în cauză nu există autoritate de lucru judecat aşa cum pretinde apelantul, nefiind incidente dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. şi nici art. 1201 C. civ., neexistând tripla identitate de obiect, părţi şi cauză cerute de lege şi că nu trebuie confundată puterea de lucru judecat cu efectul substanţial al actului jurisdicţional. Ea vizează nu numai soluţia pe fond, ci trebuie privită şi din punct de vedere procedural. Din acest punct de vedere s-a reţinut că trebuie făcută o distincţie netă între opozabilitatea efectului substanţial şi puterea de lucru judecat. Uneori confundându-se cele două noţiuni se vorbeşte de putere de lucru judecat absolută care în realitate nu este altceva decât opozabilitatea erga omnes efectelor substanţiale ale hotărârii pronunţate în anumite materii, în care modificarea unei situaţii juridice trebuie oricum şi respectată de toate subiectele de drept civil.
În speţă nu se regăseşte nici această ultimă situaţie, atâta vreme cât, prin hotărârea pronunţată anterior şi la care face referire apelantul, problema întinderii dreptului nu a fost tranşată pe fond.
Prin urmare, se impunea o analiză riguroasă a întinderii dreptului reclamantului de către instanţa de fond, în situaţia în care anterior aceasta nu a avut loc.
Oricum, este esenţial de reţinut că prin notificarea formulată (Dosar nr. 4948/2006 al Tribunalului Mehedinţi) reclamantul a solicitat doar suprafaţa de 136,32 mp şi nu 134,25 mp.
Se observă că notificarea depusă în apel în xerocopie conţine modificări vizibile ale cifrelor suprafeţelor solicitate şi de aceea instanţa a dispus ataşarea dosarului de la Tribunalul Mehedinţi, din care reiese că suprafaţa este de 136,32 mp de unde rezultă că în apel s-a depus o notificare modificată.
Dar dincolo de acest aspect, în situaţia în care s-ar considera că de fapt această solicitare din notificare, deşi expresă, de 136,32 mp trebuie raportată la actele de care se prevalează reclamantul menţionate în notificare, de unde ar rezulta, conform susţinerii acestuia, întinderea dreptului mai mare, atunci trebuiau analizate aceste acte în mod coroborat cu celelalte probe administrate în cauză.
Din actele depuse la dosar, acte proprietate, acte vânzare-cumpărare x/1926, vânzare-cumpărare y/1903, act donaţie din 1927, nu reiese suprafaţa exactă şi nici elementele care să conducă la stabilirea în concret a suprafeţei de 143,25 mp.
Certificatul de moştenitor nu reprezintă un act prin care să se facă dovada proprietăţii, neconstituind titlu de proprietate.
Toate aceste acte, de vânzare-cumpărare, donaţie, dovedesc dreptul de proprietate al apelantului dar nu şi întinderea exactă a dreptului.
Însă la dosar există elemente care dau posibilitatea stabilirii întinderii dreptului şi anume: memoriu justificativ întocmit în baza Decretului nr. 226/1972, a tabelului anexă coroborat cu schiţele aflate la dosar, din care reiese că imobilul preluat se compunea din teren 58,16 mp construcţii şi 20 mp curte comună, în total 78,16 mp.
Nu se poate reţine că suprafaţa de 78,16 mp este teren în plus, ce excede suprafaţa de 58,16 mp ocupată de construcţii, nu sunt suprafeţe de teren care se adaugă una la cealaltă, adunându-se pentru a da suprafaţa de 136,32 mp, ci suprafaţa de teren construcţii de 58,16 mp face parte, se suprapune, incluzându-se în suprafaţa de 78,16 mp.
Aceasta rezultă cu prisosinţă din memoriul justificativ şi tabelul anexă la acesta din care rezultă fără echivoc, faptul că suprafaţa expropriată este de 78,16 mp din care construcţii 58,16 mp. Deci se are în vedere o singură suprafaţa descrisă defalcat şi nu două suprafeţe distincte ce trebuie adunate.
Argumentul esenţial este adus însă de schiţele (dosar apel), în care sunt evidenţiate suprafaţa reclamantului 58,16 mp, cea a lui Răchitan 177 mp, şi cea a lui Gomu 112,45 mp, iar curtea comună a tuturor acestora este de 60 mp pentru toate cele trei proprietăţi arătate.
Iar din menţiunile de la dosar - unde se arată suprafaţa fiecăruia - reiese că prin împărţirea suprafeţei, reprezentând curtea comună la fiecare şi adăugând-o la fiecare suprafaţă de teren haşurată în schiţă, rezultă următoarele suprafeţe:
- Răchitan - 197 mp (177 mp suprafaţă proprietate exclusivă la care se adaugă 20 mp curte comună).
- Gomu Spini 132,45 mp (112,45 mp proprietate exclusivă la care se adaugă 20 mp curte comună din cei 60 mp curte comună).
- Reclamantul R.D. 78,16 mp (58,16 mp proprietate exclusivă la care se adaugă 20 mp curte comună) deci nu mai mult de 78,16 mp.
Această probă, se coroborează cu menţiunile din memoriul justificativ din care rezultă că terenul expropriat are valoarea de 176 lei, iar potrivit procesului-verbal din 20 ianuarie 1973 rezultă că preţul pe mp al terenului era de 2,25 lei.
Or, la un calcul simplu, prin împărţirea sumei totale, avută în vedere la valoarea terenului de 176 lei la valoarea pe mp de 2,25 lei, rezultă exact suprafaţa de 78,16 lei mp ce a fost expropriată şi la care face referire memoriul justificativ.
Or, în pofida unor acte care demonstrează cert un anumit aspect, nu se poale reţine de către instanţă o altă realitate juridică şi o altă situaţie de fapt, faţă de susţinerile apelantului.
În condiţiile legii, reclamantul şi-a dovedit dreptul de proprietate în condiţiile art. 23 din lege prin actele de proprietate depuse, conform şi art. 23.1 din Legea nr. 250/2005, iar întinderea dreptului, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 - prin raportare la actul normativ de preluare coroborat cu celelalte probe.
Din acest punct de vedere, nu pot fi primite nici susţinerile apelantului, cu privire la faptul că suprafaţa de teren avută în proprietate se poate deduce din modalitatea de ieşire din indiviziune, astfel cum s-au stabilit loturile întrucât, nu este conformă cu celelalte probe administrate în cauză şi ca atare reclamantul apelant nu a reuşit să facă dovada susţinerilor sale în privinţa suprafeţei de 143,25 mp, în conformitate cu art. 1169 C. civ.
Prin urmare, reţine instanţa de apel că dovada întinderii dreptului de proprietate se face numai în privinţa suprafeţei de 78,16 mp, aceasta rezultând şi din actul de preluare ca fiind expropriată, reclamantului neputându-i-se acorda aşadar o suprafaţă mai mare decât cea care i-a fost preluată în mod efectiv. Adică dacă i s-a expropriat doar 78,16 mp, nefăcând dovada unei suprafeţe mai mari, atunci nu poate fi îndreptăţit decât la această suprafaţă nu la o altă suprafaţă mai mare, ce nu a făcut dovada că i s-ar fi preluat efectiv.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.D. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub aspectul următoarelor aspecte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel reclamantul susţine ca instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care se impunea stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru respectarea dreptului sau la un proces echitabil.
Recurentul susţine nelegalitatea hotărârii instanţei de apel şi prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că motivarea instanţei de apel este eronată şi străină de cauză fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
În aceeaşi idee să arată că pârâta păstrând în patrimoniul său bunul imobil ce a aparţinut reclamantului, trebuie să plătească valoarea acestuia şi nu statul care nu l-a avut niciodată în patrimoniu.
Recurentul mai invocă incidenţa autorităţii de lucru judecat prev. de art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., raportat la limitele materiale ale dreptului de proprietate al reclamantului succesorul lui R.P. şi R.V.
Se mai susţine că în realitate pârâta ocupă o suprafaţă mai mare de teren decât cea expropriată, având în vedere că a construit un complex hotelier.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a examinat motivele de apel invocate de reclamant prin prisma faptului că din actele de la dosar rezultă că dovada întinderii dreptului de proprietate vizează doar suprafaţa de 78,16 mp, fapt ce rezultă fără posibilitate de echivoc din actul de preluare.
Ca atare în aceste condiţii nefiind făcută dovada preluării decât pentru suprafaţa de 78,16 mp, susţinerile reclamantului sunt nu numai nefondate dar şi fără suport juridic.
Nefondată este şi critica legată de motivarea hotărârii, şi de nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel analizează cauza chiar prin prisma dispoziţiilor şi considerentelor Deciziei nr. 305/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care această instanţă nu a stabilit întinderea dreptului reclamantului.
De altfel din această perspectivă în mod legal s-a reţinut că nu este incidenţa nici excepţia autorităţii de lucru judecat reglementată de art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ.
În ce priveşte dreptul reclamantului la despăgubiri în condiţiile legii speciale, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind scopul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
Astfel după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 competenţa de a stabili cuantumul final al despăgubirilor revine şi aparţine efectiv Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor, conform procedurilor reglementate.
Trimiterea la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de competenţă a instanţelor de judecată şi o încălcare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.
Legea nr. 247/2005 a scindat în două procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul că în faza administrativă unitatea deţinătoare emite doar decizia sau dispoziţia prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior la Comisia Centrală, se stabileşte valoarea finală a despăgubirilor şi se emite titlul de despăgubiri.
Or, şi decizia emisă de Comisia Centrală este supusă cenzurii instanţei de judecată, de contencios administrativ de această dată.
Prin urmare, nici o etapă a procedurii administrative de restituire nu scapă controlului instanţelor de judecată, acestea având plenitudine de competenţă în funcţie de etapa procedurii de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Din perspectiva celor expuse, nu este fondată nici unul din motivele de recurs invocate de reclamant, şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.D. împotriva Deciziei nr. 341 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5855/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5875/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
